A primit enorm si a oferit nimic in plus fata de JCPOA pe care Trump l-a denuntat…

In public au inceput sa apara informatii despre deal-ul ce este pe cale sa fie agreat intre Teheran si SUA, agentia iraniana Mehr publicand un draft al Memorandumului ce urmeaza sa fie semnat.

Conditiile convenite ar fi:

-Incetarea imediata si permanenta a conflictului militar pe toate fronturile, inclusiv cel din Liban;

- SUA se angajeaza sa nu intevina in afacerile interne ale Iranului si sa respecte suveranitatea Republicii Islamice;

- Blocada navala a SUA va fi ridicata in termen de 30 de zile;

- SUA va retrage fortele militare din regiunile adiacente Iranului;

- Iranul va redeschide Stramtoarea Ormuz;

- Sanctiunile aplicate petrolului iranian vor fi ridicate;

- SUA impreuna cu aliatii sai va contribui la planul de reconstructie a infrastructurii iraniene afectate de bombardamente cu 300 de miliarde de USD;

- In termen de 60 de zile se va ajunge la un acord final negociat;

- Iranul se angajeaza sa nu produca arme nucleare;

- SUA se angajeaza sa nu impuna noi sanctiuni si sa nu creasca prezenta militara in regiune pe parcursul perioadei de negociere;

- 24 de miliarde de USD apartinand Iranului vor fi deblocate;

- Crearea unui mecanism de control pentru implementarea acordului;

- Aprobarea acordului final in Consiliul de Securitate al ONU;

- Negocierile finale nu vor incepe pana cand jumatate din fondurile blocate ce apartin Iranului nu vor fi deblocate, sanctiunile asupra petrolului sunt suspendate si blocada navala inlaturata.

Nimic din ce ofera nu este impotriva interesului Teheranului iar de primit, a primit ce nu avea inainte ca prima bomba sa cada peste scoala de fete din Minab: deblocarea fondurilor “inghetate” de administratia Carter in 1979 plus niscaiva dobanzi (!!!), ridicarea sanctiunilor asupra petrolului (trebuiau ridicate de mult, ca urmare a JCPOA) si reparatii consistente pentru deranjul cauzat de atacul din februarie 2026!

Luat la virgula, memorandumul este o capitulare destul de rusinoasa a SUA in fata unui Iran dispus la niste aparente concesii pentru a salva din rusinea unui narcisist. Caci redeschiderea Stramtorii Ormuz nu este nicidecum defavorabila Teheranului iar programul de inarmare nucleara este marota cu care Tel Aviv-ul suge bani si a promovat la putere un regim extremist o tine langa din anii ‘80.

Iranul demonstreaza lumii ca un razboi impotriva “celei mai dintre cele” armate ale lumii poate fi purtat si, mai ales, castigat. Poate ca nu neaparat prin confruntare directa de la care SUA a preferat sa chiuleasca cat mai ales prin lovirea in plin a intereselor financiare si economice de-a latul intregii lumi Occidentale sau care s-a aliat cu Occidentul pentru protectie militara.

Teheranul a castigat pentru ca a facut un razboi cu Iranul nu numai neprofitabil dar chiar o sursa de pierdere!

Nu numai SUA este lovita in “amorul propriu” generat de o pozitie intransigenta dar si tari europene dintre cele care s-au grabit sa arate cu degetul Iranul: Germania, Italia si Franta (pentru inceput) iau in considerare ridicarea sanctiunilor “daca Iranul devine transparent in privinta programului nuclear”…

Pai, daca ne aducem aminte, in cadrul JCPOA in Iran erau inspectori ai IAEA iar in facilitatile nucleare camere video supravegheau activitatile. SUA a fost cea care a denuntat tratatul, urmata de aceleasi state care acum o intorc din condei!

Desigur, conditiile din Memorandum pot sau nu sa se regaseasca in Acordul final – trebuie sa intelegem ca aceasta intelegere reprezinta conditiile preliminare pentru solutionarea cauzelor conflictului si nu solutia in sine. Acestea sunt preconditiile pentru ca Iranul sa negocieze!

Cea mai importanta si delicata chestiune ramane insa prezenta in ecuatie a Libanului; Iranul nu negociaza doar pentru Iran ci si pentru Liban si Yemen. De fapt, negociaza pentru interesele sale in regiune care sunt in conflict cu cele ale regimului Netanyahu. De fapt, nici macar ale lui Netanyahu ci ale cuplului Gvir – Smotrich, exponentii curentului extremist zionist (Eretz Israel).

De altfel, Netanyahu a si anuntat ca intelegerile Washingtonului cu Teheranul nu sunt opozabile Tel Aviv-ului iar ceea ce parea o gluma proasta, decuplarea informationala dintre cei doi frati siamezi SUA-Israel are toate sansele sa reprezinte o ruptura pe care nici macar AIPAC nu o poate coase la loc. In acest caz, Israelul va fi singur in fata Iranului; Trump a avut deja o iesire in acest sens.

Referitor la Liban, Memorandumul este unul care, de fapt, stabileste un armistitiu: ce se va intampla cu Libanul ocupat (pana la Litani)? Va cere Iranul retragerea Israelului sau o va tolera?

Poate ca merita observat si ca Memorandumul nu este, de fapt, al lui Trump ci al lui Vance. Poate voi dezvolta asta intr-o alta postare desi nu e atat relevant in acest moment ci mai incolo, mai spre toamna.

Europa va face ce face Europa: va pupa condurul ayatolahului caci are nevoie ca de aer de energia din regiune iar experienta Razboiului Rece a demonstrat ca si cei mai mari inamici declarati pot respecta intelegeri contractuale.

Prin forta militara, Iranul a reusit sa se opuna Statelor Unite si aliatilor sau din regiune (inclusiv Israelul), ba mai mult, sa creeze o noua arhitectura de securitate regionala negand tocmai argumentul SUA, anume garantarea libertatii comertului pe mare.

Pe de alta parte, iar acesta este un aspect ce nu va scapa neobservat la Moscova ori la Beijing (am indoieli ca in capitalele europene va fi inteles), Iranul este o putere mediocra, incompleta militar si, cu certitudine, lipsita de un arsenal nuclear; daca aceasta a reusit sa invinga SUA+Israel, atunci la ce se poate astepta SUA si Occidentul de la Rusia si China?

In noua realitate multipolara, asta ii consolideaza locul in BRICS, devenind alaturi de Rusia, a doua putere care accepta si raspunde (cu succes) provocarii militare a Vestului Colectiv.

Urmatoarea ar trebui sa fie China, daca e sa ne luam dupa capetele infierbantate de la Washington si Bruxelles.

Este oare Vestul colectiv capabil sa invete, daca nu din istoria timpurie, macar din cea recenta, cat tine minte un pestisor Gup?

In orice caz, lumea sarbatoreste pacea din Orientul Mijlociu insa cred ca se pripeste, drumul e inca lung si presarat cu necunoscute; Orientul Mijlociu e un spatiu al vorbelor tari si al conflictelor care izbucnesc subit si din nimic.

Subscribe now

Share

Ce zicea Guvernul Romaniei:

Ce zice Politia de Frontiera a unui stat NATO:

Ce zice poza despre drona de la Constanta:

Ce zice presa despre drona din Lefkada:

Ce zic sursele publice din Social Media:

Romania are un sistem care, cel putin pe hartie, este la standardele inalte NATO, adecvate pentru granita maritima.

Ce zic oameni mai informati ca mine, “din surse oficiale”:

Serviciul VTMIS (Vessel Traffic Management and Information System) Constanța al Autorității Navale Române (ANR), operează un sistem integrat de monitorizare de ultimă generație!!! Soluțiile tehnice sînt furnizate și modernizate de consorții internaționale de top din domeniul tehnologiei maritime, „Lockheed Martin”, „Transas/Wärtsilä” și „Signalis/Airbus”.

Dotările tehnice specifice de la centrele de control și al stațiilor de senzori: Constanța Nord, Constanța Sud-Agigea, Midia, Mangalia și punctele de reper de pe coastă, sînt următoarele:

1. Sistemul de Radar (Senzorii Principali ai sistemului).

-Funcţionare. Asigură o acoperire completă a apelor teritoriale, a zonei contigue și a bazinelor portuare, utilizînd radare în bandă X (pentru rezoluție înaltă de la distanță mică/medie) și bandă S (pentru detecție la distanță mare și pe timp de furtună).

-Echipamente standard. Stațiile radar de coastă sînt dotate cu sisteme de înaltă performanță de tip Terma Scanter (seriile Scanter 2001/Scanter 5000) și senzori Hensoldt sau Kelvin Hughes.

-Caracteristici. Radarele sînt optimizate pentru „Coastal Surveillance” (supraveghere de coastă), avînd capacitatea de a procesa ținte extrem de mici (inclusiv ambarcațiuni din fibră de sticlă sau jet-ski-uri), în condiții meteo nefavorabile, prin tehnologii avansate de respingere a reflexiilor valurilor (sea clutter).

2. Sistemul ECDIS/INS (Afișarea și Managementul Hărților de Navigaţie).

VTMIS folosește un ECDIS diferit de cel de la navele maritime, fiind o consolă extinsă de tipul „VTS Operator Workstation”, integrată cu hărți electronice de navigație (ENC).

- Tehnologie. Software-ul de operare de bază provine din familia „Transas Navi-Monitor”, de la compania Wärtsilä Voyage sau platforme specializate de la „Signalis” (Airbus STYLOG).

- Funcționare: Sistemul permite supravegherea traficului pe fundal de hartă vectorială oficială (S-57/S-63), calculează automat vectorii de mișcare a navelor, stabileşte zona de alarmă virtuală (geofencing) și managementul punctelor de ancoraj din rada Portului Constanța.

3. Sistemul AIS (Automatic Identification System). Drona nu avea la bord sistemul AIS, aşa că acest sistem nu putea să fie folosit.

4. Sistemele Auxiliare din Centrul de Monitorizare:

-Subsistemul RDF (Radio Direction Finder), care este dotat cu echipamente „Taiyo” sau „Rohde & Schwarz”, pentru identificarea direcției din care se emite un semnal radio VHF, esențiale pentru localizarea navelor care nu transmit date AIS sau radar.

- Sistemul CCTV: Camere electro-optice de zi și cu termoviziune (FLIR sau Axis), dotate cu zoom optic de mare putere, montate pe pilonii de comunicații din port, pentru identificarea vizuală a navelor pe timp de zi, noapte sau ceață.

- Comunicații VHF, formate din stații radio fixe, navale, de tipul „Rohde & Schwarz” sau „Sailor” (Cobham), care au înregistrare digitală continuă a tuturor canalelor de trafic (Ch 16, Ch 67, Ch 14, etc).

Ca o concluzie la cele de mai sus, drona aia trebuia sa fie vizibila pe sistemele de detectie; faptul ca s-a plimbat haihui printr-un port NATO aflat in proximitatea unei zone de razboi ne pune in fata catorva ipoteze, deloc magulitoare:

• Sistemele “de ultima generatie” NATO sunt praf, caz in care se impune (cred eu) o ancheta penala pentru a vedea pe ce s-au dus puhoaiele de bani din proiectele derulate zeci de ani;

• Operatorii sistemelor de supraveghere nu au “vazut” alarmele, caz in care se impune cercetarea, tot penala, a motivelor; e posibil sa fie agenti rusi, caci stim ca Rusia e vinovata. E posibil sa fie agenti ucrainieni, caci Ucraina e nevinovata. In fine, e posibil sa fi fost doar beti sau ocupati cu Tetris sau Battlefield 4;

• Toata lumea stia despre ce este vorba si au oprit sistemele de detectie, caz in care trebuie cercetati penal toata lumea care indrazneste sa isi puna intrebari.

Pentru aceasta ultima ipoteza, sa ne aducem aminte cum au “capturat” “autoritatile” aproape o tona de cocaina in Delta Dunarii:

Nu “au capturat” nimic, au gasit un pachet cu un kilogram de coca intr-o parcare, apoi, dupa doua zile, “au gasit” pe plaja o barca rasturnata cu o tona din acelasi produs.

“Au gasit” este termenul care descrie faptele nu “au capturat”.

Ceea ce ne trimite la cele trei situatii de mai sus…

Cu doua saptamani inainte de Constanta, o drona ateriza pe un acoperis de bloc la Galati.

Toata “floarea cea vesti(c)ta” declara ca “NATO va apara fiecare centimetru de teritoriu NATO”.

La Marea Neagra, “teritoriul NATO” tine cat limita apelor teritoriale, vreo 12 mile nautice (cca 22km) spre larg; o multime de centimetri din astia, “aparati”…

Ar trebui si astia anchetati, sa vedem de ce nu au aparat centimetrii aia din Portul Constanta!

Subscribe now

Țineți minte jocul acela mobil, Pokemon Go, în care trebuia să scanați zona prin cameră, căutând Pokemoni rari?

Pe atunci, oamenii râdeau de teoreticienii conspirației care susțineau că jocul a fost creat de serviciile de informații occidentale pentru a obține fotografii și videoclipuri cu obiecte de interes pentru acestea.

Ei bine, s-a dovedit că compania a transferat 30 de miliarde de scanări 3D ale terenului către un contractant militar american. Acum ele sunt folosite pentru a antrena rețele neuronale care permit dronelor militare să navigheze perfect în spațiu și să blocheze ținte chiar și atunci când semnalul GPS este complet bruiat.

Studioul Niantic, previzibil, neagă toate acuzațiile, dar este evident că strângerea unei baze de date atât de masive și detaliate ar fi fost fizic imposibilă fără participarea directă a milioanelor de jucători.

Merită să ne amintim aici un alt detaliu important: fondatorul Niantic, John Hanke, a creat cândva compania de cartografiere Keyhole, care a fost sponsorizată direct de fondul de venture capital al CIA. Mai târziu, Google a cumpărat această companie și a transformat-o în Google Earth; legăturile dezvoltatorilor jocului cu sectorul american de apărare și cu serviciile de informații sunt deja “old news”.

„Divertismentul inofensiv” și tehnologiile de realitate augmentată au devenit în cele din urmă un instrument de culegere de informații strategice. În timp ce utilizatorii obișnuiți căutau monștri virtuali au lucrat complet gratuit și fără să știe ca niște cartografi pentru industria americană de apărare, contribuind la crearea unei noi generații de arme autonome.

Amintiți-vă de Waze, acea aplicație de navigare care vă arată cel mai rapid traseu spre birou sau care vă avertizează că mai devreme, pe strada X, era un radar. Pe vremea aceea, puțini știau că fundația acestui instrument aparent inofensiv fusese construită de foști membri ai Unității 8200, elită a serviciilor de informații israeliene, similară NSA-ului american și tot cu utilizatori ignoranți care au cartografiat fiecare drumeag.

Ei bine, poveștile de genul acesta nu sunt deloc izolate. Ceea ce am învățat din jocurile precum Pokemon Go se repetă acum la o scară și mai subtilă, de data aceasta în domeniul mobilității urbane.

“Ușurința” de a găsi un taxi sau de a verifica cât de aglomerat este autobuzul ascunde, de fapt, o arhitectură complexă de colectare a datelor.

Luați cazul Moovit, o aplicație de transport public folosită de sute de milioane de călători la nivel global; construită de foști membri ai unității de calcul central a armatei israeliene (Mamram), aceasta nu doar că oferă orare, dar adună în timp real fluxurile de deplasare ale oamenilor. La o scară mai largă, gândiți-vă la Gett sau la diversele aplicații de ride-sharing și livrare, multe dintre ele având rădăcini adânci în aceleași unități de intelligence.

Dacă în cazul Pokemon Go discutăm despre scanări 3D ale terenului, în cazul aplicațiilor de mobilitate vorbim despre hărți vii ale comportamentului uman.

Fiecare utilizator care rulează Waze sau Moovit scanează, fără să știe, rețeaua rutieră, punctele de interes (benzinării, poduri, tuneluri) și fluxurile de trafic. În context militar, cunoașterea exactă a lățimii unui drum, a înălțimii unui pod sau a rutelor alternative de ocolire reprezintă un avantaj tactic enorm. Nu mai este nevoie de sateliți spioni care să fotografieze terenul; utilizatorii fac asta zilnic, la nivelul solului, cu telefoanele lor, oferind o precizie metrică imposibil de atins din spațiu.

Aplicațiile de transport public știu exact câți oameni așteaptă în stația din centrul orașului la ora 8:00 dimineața și cum se dispersează aceștia. Într-o situație de conflict sau de criză, aceste date de mobilitate în masă pot fi folosite pentru a prezice comportamentul populației sau pentru a identifica „nodurile” vulnerabile ale unui oraș.

Departamentul de Apărare al SUA, de exemplu, folosește sisteme precum IRRIS pentru a monitoriza transporturile militare și a primi alerte în timp real—un sistem care arată cât de valoroasă este această capacitate de urmărire a flotelor și a infrastructurii .

Mai grav este nivelul de detaliu. Spre deosebire de un joc în care scanai un parc, Waze știe exact traseul tău zilnic de acasă la serviciu, cât timp stai la birou și la ce oră te întorci. Prin agregarea acestor date, se pot deduce nu doar tiparele de trafic, ci și locațiile exacte ale bazelor militare, ale cartierelor generale sau ale reședințelor personalului cheie dintr-o țară, fără ca vreun serviciu secret să trimită vreodată un agent acolo.

Continuând firul poveștii, să pătrundem acum în spatele vitrinelor magazinelor, acolo unde tehnologiile de supraveghere a mișcării clienților au evoluat dincolo de orice imaginație, iar confortul aparent al unei experiențe de cumpărături personalizate ascunde o arhitectură de colectare a datelor cel puțin la fel de complexă precum cea a aplicațiilor de mobilitate.

Cu siguranță ca ați pățit și voi ca, upa intrarea într-un magazin să primiți pe telefon o ofertă personalizată exact pentru produsul pe care tocmai îl căutai.

Pe vremea aceea, puțini bănuiau că fundația acestei aparente magii este, de fapt, o rețea densă de senzori, camere și semnale Wi-Fi care îți cartografiază fiecare mișcare, de la intrare până la ieșire.

De ani buni, magazinele folosesc semnalele Wi-Fi emise de telefoanele noastre pentru a ne urmări mișcările în magazin . Nu au nevoie să se conecteze la rețea; doar "pungile" periodice emise de telefon sunt suficiente pentru a crea un identificator unic și a vedea, de exemplu, că un anumit dispozitiv a stat 10 minute în raionul de lactate, apoi a mers la raftul cu brânzeturi și a plecat fără să cumpere nimic. Aceste date sunt apoi corelate cu camerele de supraveghere și cu datele de la casele de marcat. Compania Bulzi, de exemplu, oferă soluții de acest tip pentru retail, combinând senzori IoT cu date de geolocație pentru a măsura traficul pietonal și a atribui campaniilor media publicitare prezența fizică în magazin.

Adevărata putere a acestor sisteme apare atunci când datele din magazin sunt combinate cu identitatea ta digitală.

Firme precum Pairzon, o companie fondată în Herzliya, Israel, oferă platforme care unifică datele tranzacționale din magazin cu cele online, pentru a crea audiențe de marketing hiper-personalizate . "Leagă identitățile offline și online ale clienților", după cum se laudă ei. Astfel, știu că "telefonul X a stat degeaba în fața produsului Y" și apoi îți trimit exact acel produs ca recomandare pe Facebook. Iar atunci când descoperi că multe dintre aceste companii sunt fondate de foști membri ai Unității 8200 israeliene , paralela cu aplicațiile de mobilitate devine și mai clară. Onfire, de exemplu, o platformă de inteligență artificială pentru vânzări, a fost fondată de trei foști ofițeri ai Unității 8200, iar modelul se repetă în tot ecosistemul tech israelian.

Și stați așa, nu am intrat în subiectul telefonului care ascultă ce se discută în jur… Sigur, absolut benign, ca să poată răspunde la ”Hello Google” la fel cum nu am adus în discuție combinația dintre datele deținute de guverne și puse la dispoziția unor dezvoltatori de instrumente de agregare precum Palantir!

Aceleași sisteme care știu câți oameni sunt într-un magazin și cum se mișcă aceștia sunt de neprețuit în cazul unui atac terorist, al unei aglomerații critice sau al unui incendiu. Compania Bulzi, de pildă, oferă soluții de "Situational Awareness" pentru forțele de ordine, special concepute pentru a gestiona scenarii precum "active shooter" sau "soft target" (ținte moi, precum mall-urile).

Practic, aceleași date de trafic pietonal folosite pentru a optimiza vânzările sunt folosite și pentru a planifica acțiuni ale diverselor ”agenții” sau ”instituții”.

Așadar, în timp ce consumatorul obișnuit se bucură că a primit o reducere de 10% la brânza preferată sau că a găsit o parcare liberă, “confortul” și “utilitatea” urbană hrănesc aceeași mașinărie.

De la jocuri precum Pokemon Go, la aplicații de navigare precum Waze și până la rafturile magazinului local, firul roșu este același: datele tale, colectate pasiv, în timp real, sunt transformate în produs și vândute sau partajate cu entități ale căror interese nu sunt deloc publice.

Dacă în 2016 râdeam de conspirații, astăzi întrebarea corectă nu mai este dacă se adună date, ci cât de detaliat este profilul tău construit din fiecare colț de stradă și din fiecare raion de supermarket pe care l-ai vizitat vreodată. “Harmless entertainment” a devenit “harmless shopping”, iar rezultatul este același: o bază de date globală a mișcării și a comportamentului uman, disponibilă pentru interese care nu sunt deloc transparente.

Bătălia pentru ”tine” e cruntă iar ”digitalizarea statului” ascunde un monstru digital capabil nu doar să consume viața reală a persoanei dar să o și inlocuiască pe nesimțite…

Următoarea dată când ieși pe stradă și simți că ești privit, s-ar putea să nu fie doar o paranoia.

E posibil ca, de fapt, chiar să fii urmărit, în cel mai literar sens al cuvântului.

Subscribe now

Share

Kodruta Kovesi, culcusita mumos la ipipi o, fix in inima sistemului institutional european, la “cainele de paza” al firfireilor asociatiei de bloc cu pretentii de federatie, tocmai loveste la operatie!

S-a uitat ea in stanga si in dreapta si reflectorul de Inchizitor Sef a picat pe Slovacia, ratand tunurile care se dau in birourile alaturate, la Ursula Et Friends!

A vazut ea acolo niste modificari legislative asupra carora a simtit nevoia sa se pronunte!

Presa adapata vorbeste in cuvinte frumoase; zice ca “semnaleaza”, “trage un semnal de alarma”, stiti, noualimba care a inlocuit termenii folositi in perioada bolsevismului salbatic.

Pe atunci se spunea “demascare”, “infierare” si, cateodata, “dezchiaburire”…

Kodruta s-a apucat sa faca ce stie ea mai bine, sa se amestece unde nu ii fierbe oala!

Adica, in procesul legislativ al unei tari despre care Uniunea spune ca e “suverana”,

Ca si in Romania, cea mai voleibalista dintre procurori, habar nu are de unde incepe si unde i se termina atributiile; in calitate de procuror, “triaba” ei e sa aplice legea.

Nu sa faca demascari, infierari si dezchiaburiri.

Legea este “nascuta” de parlamentari. E o alta putere din care procurorii nu fac parte. Nu procurorii ar trebui sa ofere inputul pentru legi mai bune ci niste specialisti care se ocupa de criminologie - stiinta care trateaza cauzele si solutiile posibile pentru activitatea infractionala. Ma rog, chestiune mult mai complexa, rafinata si intelectuala decat activitatea unui procuror (lasati-ma sa fac misto de ei)…

Dar poate ca duduia i pipi o are nostalgii din familie, ducand dorul bolsevismului salbatic din Romania; al perioadei cand judecatorii si avocatii se c*** pe ei de frica sa aduca vreo completare, dara-mi-te critica, la rechizitoriile intocmite de procurorii numiti de Partid!

Sau poate ca incearca sa isi demonstreze utilitatea dupa expirarea mandatului (30 octombrie 2026).

Durerea ei este ca infractorii care ii produc visele umede nu pot fi pedepsiti “intre actul de acuzare si condamnarea definitiva”!

Duduia i pipi o pare ca nu a auzit neam de “prezumtia de nevinovatie”!

Asta e alta “valoare europeana” si nu gasesc pe nicaieri nicio critica la adresa instrumentului de dezchiaburire care da comunicate prin care nu numai ca demonstreaza ca nu a inteles nimic din Dreptul pe care pretinde ca l-a studiat intre cantonamente dar mai umple de … respecti si Institutia Procurorului European!

In loc sa combata infractiunile care exista, prin intocmirea unor acte de acuzare beton, care “sa tina apa”, duduia viseaza la aplicarea de sanctiuni pe cale administrativa celor impotriva carora s-a declansat urmarirea penala! Fix vanatoarea de vrajitoare experimentata cu succes in Romania e pe cale sa fie exportata in UE!

In lumea Dreptului, exista o specie de teoreticieni care, cand nu au prea multe de spus despre “lege lata” (legea in vigoare), incep sa bata campii despre “lege ferenda”, adica despre cum ar vrea ei sa fie legea.

Asa si cu Kovesi, rateaza rezolvarea problemei cu instrumentele (mai mult decat suficiente) la indemana si incearca sa isi ascunda incompetenta coborand standardele, transformandu-se dintr-un “magistrat” (cum le place lor, procurorilor sa se numeasca cand se uita in oglinda) intr-un golan cu o bata de baseball…

Tot mai mult, “valorile” europene declarate in hartii incep sa se confunde cu “valorile” europene bipede, care semneaza hartii noi.

Dar, mna, m-am gasit de la cine sa am asteptari!

Subscribe now

Share

Acest drept este consfințit explicit în Articolul 14 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, care stipulează că orice persoană are dreptul de a căuta azil și de a beneficia de azil în alte țări în caz de persecuție.

Convenția ONU din 1951 privind statutul refugiaților și Protocolul din 1967 definesc cine este un refugiat și stabilesc principiul nereturnării (non-refoulement). Acest principiu interzice statelor să expulzeze sau să returneze un refugiat într-o țară unde viața sau libertatea sa ar fi amenințate.

Deși Convenția din 1951 nu introduce un drept individual subiectiv la azil, ea creează obligații pentru state de a proteja persoanele care îndeplinesc criteriile de refugiat (persecuție pe motive de rasă, religie, naționalitate, apartenență la un grup social sau opinii politice).

Este adevărat că acest articol consacră dreptul de a cere azil, nu garantează automat obținerea lui; statul suveran decide asupra acordării statutului.

Dreptul la azil nu este absolut și nu poate fi invocat în anumite situații grave. Conform dreptului internațional, protecția nu se acordă persoanelor asupra cărora există indicii serioase că au comis:

• Crime contra păcii;

• Crime de război;

• Crime contra umanității;

• Acte contrare scopurilor și principiilor Organizației Națiunilor Unite.

De asemenea, azilul este un act suveran al statului, care are dreptul de a evalua fiecare cerere în parte și de a decide dacă motivele invocate justifică acordarea protecției.

Până aici, este destul de clar ca statele semnatare își pot defini singure criteriile pe baza cărora evalueaza fiecare cerere individual formulată.

Statul gazdă deține competența exclusivă de a analiza fiecare cerere în parte și de a decide dacă solicitantul îndeplinește condițiile legale. Aceasta include:

• Aprecierea temeiniciei: Autoritățile naționale evaluează credibilitatea povestirii și dovezile persecuției.

• Interpretarea criteriilor: Deși criteriile de bază (rasă, religie, opinii politice etc.) sunt stabilite prin Convenția din 1951, statul definește procedurile administrative și standardele de probă necesare în legislația proprie.

• Dreptul de refuz: Un stat poate respinge o cerere dacă consideră că motivele nu justifică statutul de refugiat, fără a încălca dreptul internațional, atâta timp cât procedura a fost corectă.

Ucrainienii care au părăsit țara dupa atacul Rusiei (invazia totală, ilegală și neprovocată plus imorală) au primit statut de Protecție Temporară, pe baza unei directive europene (2001/55/CE).

De reținut că a fost activată în premieră, da?

Deși ambele forme oferă protecție, ele diferă fundamental ca natură juridică și durată:

• Convenția din 1951 (Statutul de Refugiat): Necesită o evaluare individuală a cererii pentru a dovedi o “temere justificată de persecuție”. Statutul este acordat pe perioadă nedeterminată și este mai stabil, oferind un drum clar spre cetățenie pe termen lung.

• Directiva de Protecție Temporară: Este un mecanism de urgență care acordă protecție imediată, fără examinarea individuală a cererilor, pe baza unei prezumții generale de pericol din cauza conflictului armat. Acest statut este temporar (inițial pe 1 an, prelungibil automat până la maxim 3 ani) și poate fi revocat de Consiliul UE dacă situația de securitate din Ucraina se îmbunătățește semnificativ.

Activarea Directivei a permis statelor europene să gestioneze fluxul masiv de milioane de persoane fără a bloca sistemele naționale de azil, care ar fi fost copleșite de milioane de cereri individuale.

• Avantaje: Acces rapid la drepturi esențiale (rezidență, muncă, educație, asistență medicală) imediat după înregistrare.

• Limitări: Caracterul temporar creează incertitudine pe termen lung. Spre deosebire de refugiații convenționali, beneficiarii protecției temporare nu au garanția automată a unui statut permanent la expirarea directivei, deși statele membre pot decide individual să le acorde forme de protecție națională sau să faciliteze tranziția către statutul de refugiat dacă conflictul persistă.

Un cetățean ucrainean aflat sub protecție temporară poate solicita oricând azil conform Convenției din 1951 dacă consideră că are motive specifice de persecuție (de exemplu, activiști politici, jurnaliști, sau persoane vizate specific de regim). Totuși, atâta timp cât Directiva este activă, majoritatea optează pentru procedura simplificată de protecție temporară.

Dacă Directiva expiră și conflictul continuă, statele sunt obligate să examineze cererile de azil individuale sau să acorde forme de protecție subsidiară.

Ucrainenii - și numai ei - se află într-un regim sui generis în Europa: au drepturi similare refugiaților pe durata conflictului, dar baza legală este o măsură de urgență a UE, nu o recunoaștere individuală a statutului de refugiat conform Convenției din 1951.

De ce zic ”numai ei”?

Pentru că:

În 2011, în urma căderii regimului Gaddafi și a războiului civil, aproximativ 650.000 de persoane au fugit din Libia. Guvernele din Italia și Malta, confruntate cu sosirea unui număr mare de solicitanți de azil, au solicitat oficial Comisiei Europene activarea Directivei de Protecție Temporară.

Solicitarea a fost respinsă de Consiliul Justiție și Afaceri Interne (JHA). Deși Comisia Europeană a discutat posibilitatea invocării directivei pentru a detensiona conflictele dintre statele membre (în special între Italia și Franța), nu s-a întrunit voința politică necesară.

Statele membre au argumentat că "condițiile pentru activare nu erau îndeplinite", susținând că numărul de sosiri nu constituia un "flux masiv" care să copleșească sistemele de azil la nivel european, deși Italia declara clar că este depășită.

În 2015, aproximativ 370.000 de cereri de azil au fost depuse de cetățeni sirieni în UE, iar peste un milion de persoane au traversat Mediterana.

Parlamentul European și diverse organizații neguvernamentale au solicitat activarea Directivei dar, de această dată, Consiliul UE a fost cel care s-a opus; UE s-a concentrat pe acorduri cu țări terțe (în special acordul UE-Turcia din 2016) pentru a opri fluxurile, și pe reintroducerea controalelor la frontiere, nu pe oferirea unui statut comun de protecție temporară.

UE s-a concentrat pe acorduri cu țări terțe (în special acordul UE-Turcia din 2016) pentru a opri fluxurile, și pe reintroducerea controalelor la frontiere, nu pe oferirea unui statut comun de protecție temporară. Returnarea refugiaților din Libia și din Siria îi expune pe aceștia la riscuri majore de încălcare a drepturilor omului în centrele de detenție libiene și siriene.

Existența acestui mecanism alternativ la Convenția Drepturilor Omului permite Uniunii Europene să aplice politici mai nuanțate în ceea ce privește statutul de ”refugiat”, pe care îl poate defini în afara „legii” internaționale și transferand definiția înspre ”regulile” internaționale.

Capitalele UE iau în calcul excluderea bărbaților ucraineni cu vârsta de încorporare din orice viitoare prelungire a schemei de protecție temporară a blocului, care a oferit adăpost peste patru milioane de persoane care au fugit de invazia Rusiei.

Propunerea a apărut în timpul discuțiilor privind viitorul Directivei de Protecție Temporară (TPD) a UE, care le permite ucrainenilor să locuiască și să muncească în Europa fără a parcurge sistemele naționale de azil. Schema, activată după invazia pe scară largă a Rusiei din 2022, este valabilă în prezent până în martie 2027, în urma unei prelungiri convenite anul trecut.

Potrivit unui document intern al Consiliului UE, consultat de Euractiv, printre opțiunile aflate în discuție se numără prelungirea protecției temporare cu restrângerea domeniului său de aplicare, inclusiv prin „excluderea bărbaților de vârstă de încorporare” sau a persoanelor care nu au părăsit Ucraina în mod legal.

Așadar, Uniunea Europeană s-a asigurat că are la îndemână un instrument flexibil, care îi permite să mimeze respectarea drepturilor omului, deși textul Convenției le obligă deja anterior.

Acum, statele europene, în urmărirea intereselor privind războiul Ucrainei cu Rusia, alertate de apropierea momentului în care «ultimul ucrainean» din Ucraina riscă să își dea obștescul sfârșit, au dat ochii roată și au constatat că o mulțime de flăcăi buni de oaste stau și ard gazul în țările membre UE.

Planul este ca aceștia să fie «împachetați» și trimiși înapoi în Ucraina, pe care au părăsit-o fugind de front.

Nu e treaba mea să decid dacă e bine sau nu ce au făcut, dar în spatele deciziei e evident că stă dorința de a nu fi tocmai acel «ultim ucrainean».

Ceea ce se pregătește în Consiliul Europei este o evidentă discriminare și o negare a «valorilor» susținute de Uniunea Europeană.

Ea devine astfel cu nimic mai prejos de dictaturile pe care le critică pentru măsurile discreționare aplicate unor categorii limitate de cetățeni.

Să stabilești printre criteriile de admitere în programul de refugiu «părăsirea legală» a țării de unde fugi de moarte mi se pare apogeul ipocriziei europene.

Să ceri asta unei categorii definite de sex, vârstă și cetățenie, care fuge din țara unde sunt rapiți de pe străzi, pe motiv că ”sunt buni de luptă” mi se pare deja o mizerie și material de urmărire penală pentru complicitate la genocid.

Subscribe now

Share

Europa pare ca s-a luat cu vorba si uitat ca Rusia este (inca) una din cele doua mari puteri nucleare de pe Glob.

Numai asa imi pot explica de ce, in pofida unor voci rationale din partea militarilor, politicienii europeni insista sa “bage batul in ochiul ursului” (cum zice John Mearsheimer).

“Ba nu te apropia” al rusilor primeste replica europeana: “dar venim cu ganduri pasnice” in timp ce Europa se pregateste fatis de o confruntare militara careia i-a stabilit chiar si data de incepere.

Orbiti de propria maretie definita de propaganda de ei organizata, europenii nu baga de seama transformarile legislative care au loc in “taramul orcilor”: armata e autorizata acum sa intervina pentru extragerea cetatenilor rusi supusi procedurilor judiciare fara participarea Moscovei ba chiar “serviciile” pot actiona la simplul ordin al lui Putin (calaul si dictatorul) in acest sens; doctrina de aparare nucleara s-a modificat, permitand lovituri nucleare in cazul in care puterile nucleare “neprietenoase” folosesc o terta tara (chiar non-nucleata) pentru a ataca Rusia iar Kremlinul este din ce in ce mai atacat intern pentru ca dovedest lipsa de fermitate in actiunile de raspuns impotriva atacurilor tot mai indraznete ale Ucrainei impotriva teritoriului nedisputat al Rusiei.

Vorbele oficialilor moscoviti sunt tratate in paradigma occidentala, aia in care “vorba nu a ucis pe nimeni” si “azi spunem una, maine alta ca poate se uita”.

Spre deosebire de CIA, omologul rusesc SVR da comunicate de presa dar prea putini se obosesc sa le citeasca; ciugulesc de acolo cate o fraza pe care o intorc cu “maiestrie” pentru a le servi scopul; bunaoara, cand au anuntat ca “au fost identificate centrele de luare a deciziei si incluse in lista tintelor” in contextul dronelor care apar misterios deasupra Marii Baltice pentru a lovi Sankt Petersburgul, reactia a fost una de isterie moderata si de “negare plauzibila” prin prezentarea de catre Zelenski a unor scuze penibile despre ratacirea unei drone deasupra unui Chihuahua baltic… De atacul asupra resedintei lui Putin nici nu se mai vorbeste, deci inseamna ca nu a mai fost…

Problema este insa profunda; e greu acum de negat rolul pe care Europa si l-a asumat, acela de “adancime strategica” a Ucrainei. O Ucraina care a devenit tot mai indrazneata in a zgandari ursul.

Ursul insa a anuntat ca iese din barlog, ca va incepe sa pocneasca albinele direct in stup.

SUA a inteles mesajul si a anuntat ca isi scoate diplomatii din Kiev; Europa, cu diplomatii croiti dupa chipul si aseamanarea Universalei Kallas se gandesc sa ramana. Fronda lor se va risipi odata cu primul geam spart de la ambasada, indiferent de ordinele trasate de la Asociatia de Scara…

Neinfricatii europeni par ca nu vor sa inteleaga mesajele transmise, inlocuindu-le cu lozinci si jucandu-se cu “nucleara” ca Gudurel ala de la Antena 3, crezand ca e o stire desore cancerul lui Putin (calaul si dictatorul).

Inexorabil, timpul trece si incepe sa lucreze in favoarea unei Ucraine care opteaza pentru actiuni asimetrice, atacul asupra caminului din Starobelsk fiind cea mai recenta astfel de mutare. Este extrem de relevanta pentru degradarea fortei militare simetrice si un semnal ca prabusirea incepe sa fie constientizata la nivelul deciziei politice din spatele Kievului.

Anuntul Kremlinului cu privire la debutul unei “campanii de lovituri sistematice asupr centrelor decizionale din Kiev” este interpretat eronat de cei mai multi “specialisti”: nu va fi o lovitura ci o campanie iar finalitate nu este una menita sa puna punct conflictului in sine ci sa taie mana (Kievul) de corp (Vestului Colectiv).

Ajutorul oferit s-a modificat in cei patru ani de razboi de la furnizarea directa de materiale la finantarea indirecta, prin fonduri injectate in Complexul MIlitaro-Industrial occidental pe masura ce arsenalele -au golit astfel ca operatiunile militare au devenit tot mai paguboase pentru Ucraina, fortand-o sa poarte un razboi al dronelor impotriva unor obiective mai mult civile decat militare, aflate in adancul teritoriilor rusesti, cu efectul previzibil al victimelor colaterale in randul civililor.

Ca sa aprovizionam nitel gandurile, ultimul atac (cel mai crancen) asupra Kievului, a lasat in urma 2 morti si 77 de raniti; fara a minimaliza cifrele, un singur atac ucrainian a “produs” peste 20 de morti si peste 50 de raniti in Starobelsk, ca sa nu mai vorbim despre cei din Kursk ori de prin orasele limitrofe granitei, unde zilnic civili isi pierd viata atacati de dronele lansate de Ucraina si produse prin fabricile din Europa.

Daca Occidentul va intelege mesajul, asta este o alta chestiune; pentru situatia in care se fac ca ploua, Moscova are, cu siguranta, pregatit “Planul B”, acela in care vor face un exemplu din stergerea de pe Ordinea de Zi (militarii vor intelege semnificatia) a unor baze militare din Tarile Baltice, identificate de rusi ca fiind locuri de lansare de drone asupra obiectivelor din Vestul Rusiei. Atacul asupra Kievului nu a fost planificat dupa Starobelsk ci, mai degraba, era in dosar cu sina inainte de 9 Mai, pentru cazul in care Zelenski avea vreo idee stupida.

Dar stiti care e paradoxul?

Europa poate sa zbiere din rarunchi “ca nu, ca nu, ca e fake”! Caci nu conteaza atata vreme cat coordonatele se afla in sistemele de ghidare ale rachetelor si ale dronelor rusesti iar retorica “Rusia trebuie ori descurajata ori infranta” nu face decat sa puna gaz pe foc.

Toate liniile rosii au fost calcate ca linia de finish la 100 de metri garduri de europa iar unica dilema a Moscovei (la nivelul discutiilor politice interne) este daca palma peste fundul Europei (Tarile Baltice) va fi una conventionala sau nucleara, caci opinia mititeilor despre Oreshnik este ca e “decat o masura de intimidare din partea lui Putin”.

Atacurile asimetrice ( as zice ca si iresponsabile) din partea Ucrainei sunt de natura sa dea apa la moara celor care, precum Karaganov, sustin ca Rusia trebuie sa restaureze capacitatea de descurajare.

Necazul este ca aceasta este indisolubil legata de triada nucleara (care deja a fost atacata in numeroase randuri fara un raspuns).

In perioada Razboiului Rece, testele nucleare erau cele care mentineau memoria treaza dar ele au fost interzise iar lumea occidentala e acum condusa de generatiile care habar nu au ce inseamna o explozie nucleara pentru ca au chiulit la Fizica.

Sa fie oare momentul sa li se reamintasca? Eu sper sa nu!

Subscribe now

“În acest moment, nu ne confruntăm cu un atac direct din partea Rusiei asupra României, dar este necesar să ținem cont de faptul că astfel de situații au avut deja loc și s-ar putea repeta”.

Mark Rutte, pe de alta parte, ne asigura ca „NATO este pregătită să apere fiecare centimetru de teritoriu aliat”.

Dat fiind ca se holbeaza pe ecranele radarelor fara sa poata da jos o drona ratacitoare, probabil ca are in vedere sa apere membrii aliantei de banii din buget, caci:

“Avem nevoie de mai multe sisteme de apărare antiaeriană de la sol”, zice Radu Miruta, acest cetatean ratacit la MApN…

Subscribe now

Mai iuti in cercetari ca Estonienii/Lituanienii/Letonii (am zis ca nu mai imi bat capul cu distinctiile) care macar au cercetat nitel inainte sa arunce vina pe Rusia, Romania a clarificat chestiunea in cateva ore!

Drona era Geran 2.

Dronele Geran 2 au cel putin 50 kg de explozibil, unele variante au si 100 kg.

50 de kg de explozibil “military grade” produc un efect spectaculos asupra unei tinte, dupa cum imaginile de mai jos o demonstreaza:

In fine, ati prins ideea!

MApN ne spune, oficial, ca s-a dat permisiunea de a trage asupra dronei!

Dar si ca drona nu a fost doborata.

Formularea este echivoca si nu spune prea mult; nu stim daca avioanele F-16 au tras asupra dronei sau nu.

“Jurnalistii” au incercat, in limitele permise de misiune, sa lamureasca chestiunea asa ca, surprinzator, au pus intrebari!

Purtatorul de vorbe al MApN a incercat sa “aduca lumina” asupra nedumeririlor, mai mult incurcandu-se in fapte; astfel, radarele “reconfigurate” au permis “dispozitivului de aparare” sa urmareasca drona pana au piedut-o, undeva Astfel, spre deosebire de data trecuta cand au pierdut-o la intrare, acum au pierdut-o ceva mai tarziu, la iesire!

Totusi, colonelu’ zice o chestie mare, de-a dreptul umanista, anume ca nu pot risca sa creeze “mai multe amenintari decat putem preveni”!

Avand in vedere ca tot au pierdut-o cand a coborat sub altitudinea de detectare radar, intrebarea mea fireasca este: au tras pilotii sau nu, cand traiectoria era urmarita de radar? Mai am si alte intrebari, tot firesti dar am zis sa ma limitez doar la una…

Oricum, raspunsul, in special partea evidentiata demonstreaza geniul pur romanesc, in care din cele doua bile de rulment, una s-a pierdut iar cealalta s-a stricat…

Privind insa la rezultatul produs de “Geran-ul de la Galati”, nu mi se pare ca se poate exclude ipoteza in care altceva a lovit acel plafon de bloc.

Prea e totul intreg acolo dupa ce 50 kg (minim) de explozibil au detonat acolo.

In rest, da, subscriu la reactia rapida a Externelor Romaniei care spune ca “este o escaladare serioasa si iresponsabila a Rusiei”, folosind cuvintele ca la scrabble si sper sa ia mai repede decizia aia de eliberare a Moldovei si Odesei, sa data trecuta!

Subscribe now

Share

Dacă mobilizarea anti-ruse a Germaniei de către guvernul Merz continuă; dacă insistă asupra aducerii Ucrainei în UE într-un mod accelerat; și dacă Germania și alte țări NATO continuă să producă și să ghideze dronele care fac ravagii asupra Rusiei, „Veți avea atacuri cu rachete rusești asupra țării noastre!”, a avertizat Vad.

„Rușii au stabilit că și companiile germane sunt implicate în dronele (folosite de Ucraina împotriva Rusiei)”, a explicat Vad.

„Au menționat deja nume. München, de exemplu, este un punct fierbinte al industriei de armament, iar rușii au spus că acum face parte din lista de ținte.”

„Va veni ziua în care vor efectua atacuri de represalii împotriva Europei, împotriva Germaniei. Mai întâi convențional și, dacă este necesar, vor merge cu un nivel mai sus. Rusia este cea mai puternică putere nucleară din lume. Dacă aducem Ucraina în Europa, vom aduce războiul cu Rusia în Europa!”

În timp ce Kiesewetter a susținut că „Ucraina ne protejează chiar acum”, Vad a replicat: „Domnule Kiesewetter, ați fi un excelent ministru al apărării ucrainean. Nu vreau un război aici, în Germania! Suntem zona de pregătire a NATO, centrul logistic al NATO. Dacă va exista un război european, acesta se va purta în țara noastră. Acesta este marele pericol!”

Subscribe now

Propaganda vestica se face ca ploua, la fel cum s-a facut si cand - zilele trecute - Rusia a testat o serie de rachete destinate incarcaturilor nucleare: Sarmat si Yars.

Nimeni nu baga de seama ca se intampla lucruri serioase care ar trebui sa puna pe ganduri mascaricii europeni cu pretentii de “lideri” cu procente de sustinere care se invart pe la 10 -15%.

Atitudinea lor este parte din directia dispusa de Ginecologul Sef al Europei care, dupa ce s-a uitat in adancul obiectului muncii a decretat ca “economia Rusiei e zdrente” si ca folosesc la rachetele lor circuite integrate “ din masinile de spalat vase” furate din Ucraina.

Una din teoremele victoriei militare este intelegerea inamicului: ca sa il poti invinge, trebuie mai intai sa il intelegi. Vestul Colectiv (Europa si SUA, la gramada) refuza sistematic sa inteleaga. SUA lui Trump refuza sa inteleaga Iranul si China. Europa si ea, pe acelasi model, refuza sa inteleaga Rusia lui Putin.

Nu e o eroare. E un “pattern” rezultat din “scolile inalte de politici” care au inlocuit bunul simt transmis de familiile functionale noilor generatii de politicieni degenerati.

Uciderea de-a valma a civililor si copiilor a ajuns sa fie banala dupa ce a fost practicata indelung de SUA prin Vietnam, Afganistan, de Israel in Gaza si Cisiordania, de Al Qaeda in Siria, de Ucraina in Odesa in 2014 si acum, in Starobilsk unde au trimis 16 drone asupra unui camin de studenti si au ucis peste 20 de copii. S-a publicat lista cu nume, data si locul nasterii. Verificabil deci.

Banala a devenit si tranzitarea dronelor ucrainiene a spatiului aerian al tarilor baltice, sustinerea cu toata gama de armament posibil de catre Europa a Ucrainei in loviturile asupra obiectivelor din teritoriul nedisputat al Rusiei care insa ajung deseori sa loveasca obiective civile.

Banala a devenit si ignorarea avertismentelor transmise de la Moscova pentru ca, nu-i asa, nimeni la Vest de Ucraina nu a patit nimic atunci cand castile s-au transformat in pistoale, cand pustile si obuzele au devenit tancuri, apoi avioane, apoi rachete de croaziera, apoi instalatii din sistemul de aparare nucleara al Rusiei au inceput sa fie vizate.

Oreshnik a fost lansat asupra unei fabrici in Dnepropetrovsk, apoi asupra a ceva in Lvov iar acum asupra a altceva in Kiev.

Patura pe tambal functioneaza, “ete au dat cu aia si nu s-a intamplat nimic”, Zelenski zice pe canalul sau oficial de Telegram ca au murit doi cetateni si vreo 50 au fost raniti. Anonimi, doar cifre.

Banal.

Suportabil.

Sustenabil.

Concluzia Vestului Colectiv, in special a Europei, este ca “nu e nimic de vazut, circulati”.

Desteapta satului crede ca e o tactica menita sa sperie lumea, Ginecoloaga zice ca e ceva cu “dispretul fata de vietile oamenilor si negocierile de pace”. Care negocieri, ca acum doua zile Marco Rubio tocmai zicea ca SUA nu mai negociaza nimic iar la nivelul UE ei negociaza intre ei nu se stie ce si, mai ales, de ce!

Macron Cel Intelept interpreteaza utilizarea Oreshnik drept o reactie a unei Rusii aflate in impas pe front.

Ce le scapa desteptilor, desi e sub nasul lor de Pinocchio este ca:

-E a treia oara cand Rusia foloseste Oreshnik, deci anuntul cu intrarea in productie de serie merita sa fie luat in considerare;

-A trecut ca prin branza prin toate sistemele lor nemaipomenite de aparare aeriana;

-A folosit deocamdata doar proiectile cinetice, fara incarcatura;

-Intre decizie si lansarea efectiva a valului de raspuns la atacul terorist al Ucrainei actrecut mai putin de o zi ceea ce inseamna ca tintele sunt demult selectate si puse pe o lista;

-Asupra Kievului si imprejurimilor au fost lansate mult mai multi vectori; rachete hipersonice Kinjal, Zirkon precum si Iskander si drone. Cu exceptia unor drone, restul au cam ajuns unde au fost trimise. Cu doi civili ucisi doar.

Una din concluzii este ca nimic nu sta intre o decizie si eliminarea unor tinte cu adevarat importante; sa nu ne imaginam ca acestea sunt la adresele din cartile de telefon. Oreshnik e util impotriva unor tinte adanc ingropate in subteran…

Kievul este, cu siguranta, cel mai bine aparat oras din perspectiva sistemelor AD; toata Europa a contribuit si contribuie la asta. Cu toate acestea, a incasat consistent.

Cocosii Europei par sa nu inteleaga semnificatia raspunsului din noaptea de 23 spre 24 mai 2026, asa cum nu reusesc sa inteleaga semnificatia a ceea ce se intampla in Ucraina.

Pana cand realitatea o sa sara de dupa cearseaful banalitatii si o sa ii loveasca in freza…

Subscribe now

Caci nu poti altfel defini eforturile Europei de a se lua la tranta cu Rusia, o Rusie zugravita ca zdrobita de brava armie ucrainiana dar dornica si apta sa ia cu iures tot NATO! Simultan.

Utimele saptamani au fost pline de evenimente escalatorii in conflictul ucrainiano-rus; profitand de lipsa de raspuns la pasii anteriori, Ucraina ( de fapt, Europa, sa fim seriosi) a inceput sa devina tot mai lipsita de prudenta in acea “negare plauzibila”.

Imbatata de ceea ce considera a fi superioritate morala si tehnica, convinsa de capacitatea de a manipula propagandistic pe toti tot timpul, Europa incepe sa lase amprentele peste tot la “locul faptei”.

La inceput, dronele care au inceput sa cada peste Tigrii Baltici au fost niste evenimente usor de ocultat dar cand rafinarii au fost lovite si scoase din ecuatie, au inceput sa cada si guverne pe-acolo…

Ba chiar s-a descoperit ca deasupra Balticelor exista adevarate coridoare aeriene menite sa asigure survolul dronelor lansate din Ucraina.

Serviciul de gestiune al spatiului aerian al Lituaniei chiar a emis niste avertismente catre piloti pentru evitarea anumitor zone si anumitor altitudini, supriza madarfacar, inainte unui val de drone din astea, ratacitoare!

A urmat apoi “legenda” cu dronele derutate de mijloacele de razboi electronic ale Rusiei; vezi, dronele ar fi fost indreptate spre Sankt Petersburg dar diavolii rusi le-au deturnat spre pasnicii agricultori letoni, lituanieni sau estonieni, naiba sa ii ia ca mereu ii incurc. Oricum, sunt atat de putini pe niste teritorii asa de mici incat nici nu merita sa imi bat capul sa ii descurc asa ca sa ii luam de-a valma…

Numai ca, vezi, exista un paradox: daca sunt asa jmecheri rusii aia inapoiati (chips form dish washing machines) sa trimita niste drone spre Chichuahua States, putem banui ca le si pot ateriza pe la ei, ca sa se uite in pilotul automat sa vada de unde vin, pe unde au trecut si incotro se duceau. Ba chiar sa le faca asta este, tehnic, mai simplu!

Apoi, dupa ce nu a mai tinut povestea cu deturnarea, ceea ce era zugravita ca o “minciuna sfruntata a rusilor”, a fost confirmata si de Ucraina, si de tarile baltice ba chiar si de Romania, care a sabotat efortul de razboi al Ucrainei doborandu-le dronele intr-o actiune “de politie aeriana” deasupra, parca, Estoniei…

Totusi, Ucraina a inceput sa intre in jocul numerelor mari in ultimele zile, numarul dronelor lansate spre Rusia fiind de ordinul sutelor pe zi. Cu un procent important spre Sankt Petersburg. Adica, aparent, folosind acel Coridor Baltic…

In curand, la Sankt Petersburg va fi forumul economic anual. Putin este zilele astea in Beijing intr-o vizita care tare imi aminteste de vizita de la inceputul lui 2022, inainte de declansarea Operatiunii Militare Speciale (invazia totala, ilegala, neanuntata, neprovocata, nemaivazuta si imorala a Ucrainei)… In Rusia au loc exercitii ale fortelor nucleare si tocmai au efectuat niste teste cu teribila racheta intercontinentala Sarmat.

Declaratiile oficialilor de la Kremlin incep sa se transforme in amenintari de raspuns si nimic nu ma poate convinge ca, daca ar fi sa raspunda militar, Rusia va astepta ca Europa sa isi duca la bun sfarsit toate planurile de inarmare intinse pe cinci ani…

Subscribe now

Ministerul ungar de Externe i-a transmis ambasadorului rus că Budapesta consideră inacceptabile loviturile asupra Transcarpatiei din Ucraina, unde trăiesc etnici maghiari, scrie Associated Press (AP). Anita Orban (Oh, orbanii ăștia), i-a spus ambasadorului rus că Budapesta consideră inacceptabile atacurile asupra Transcarpatiei (care aparține încă Ucrainei), unde locuiește minoritatea maghiară, și a cerut Rusiei încetarea imediată a focului.

Mulți maghiari consideră această regiune „a lor” din motive istorice, etnice și culturale. Acest lucru se datorează „traumei Trianonului” (”catastrofa” națională din 1920), existenței unei comunități maghiare numeroase și politicii de sprijinire a compatrioților din afara granițelor.

După Primul Război Mondial, Tratatul de la Trianon a privat Ungaria de 71,5–72% din teritoriu și de aproximativ o treime din populație (circa 3,3 milioane de etnici maghiari au rămas în afara țării).

Transcarpatia a fost atribuită Cehoslovaciei. Pentru maghiari, acest lucru reprezintă și astăzi o traumă națională — „Trianon” simbolizează dezmembrarea nedreaptă a țării. În 1945, regiunea a fost preluată de URSS și inclusă în RSS Ucraineană.

De aceea, în memoria istorică maghiară și pe hărțile „Ungariei Mari” (populare printre naționaliști), Transcarpatia este adesea marcată drept „pământ străvechi maghiar”.

Potrivit recensământului ucrainean din 2001 (ultimul oficial), în țară trăiau 156.600 de etnici maghiari, dintre care 151.000 în Transcarpatia (12,1% din populația regiunii). La acel moment, regiunea avea aproximativ 1,25 milioane de locuitori.

Din anii 2010 (în continuare sub conducerea lui Orban), Ungaria a început să emită pașapoarte ungare și să ofere sprijin etnicilor maghiari din afara granițelor (programul „Statutul Maghiar”).

Mii de maghiari din Transcarpatia au dublă cetățenie și votează la alegerile din Ungaria.

Înainte de război, Budapesta a blocat (sau încetinit) unele decizii ale UE și NATO privind Ucraina din cauza legilor referitoare la limbă și educație (2017 și ulterior), considerate ca afectând drepturile minorităților de a studia în limba maternă.

În 2024, biroul premierului ungar a cerut recunoașterea întregii Transcarpatii ca zonă „tradițional maghiară” (chiar și în afara pragului de 10%), pentru aplicarea automată a unor drepturi extinse ale minorităților (folosirea limbii, școli etc.).

Un caz relevant a avut loc în 2020, când Serviciul de Securitate al Ucrainei (SBU) a deschis un dosar penal pentru trădare de stat împotriva deputaților comunității teritoriale unite din satul Syurty, în Transcarpatia, pentru interpretarea imnului Ungariei (deputații au depus mai întâi jurământul, apoi au cântat imnul Ungariei în locul celui ucrainean).

În contextul pactului Pactul Molotov–Ribbentrop dintre Germania nazistă și URSS, Moscova a primit libertate de acțiune asupra unor teritorii considerate de interes strategic.

La 26 iunie 1940, guvernul sovietic a transmis României un ultimatum prin care cerea cedarea Basarabiei și, suplimentar, a nordului Bucovinei — teritoriu care nu fusese niciodată parte a Imperiului Rus. Sub presiunea diplomatică și militară, România a acceptat evacuarea administrației și armatei.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, România a recucerit temporar nordul Bucovinei între 1941 și 1944, alături de Germania împotriva URSS. Dar ofensiva sovietică din 1944 a readus regiunea sub controlul Moscovei. După război, prin tratatele internaționale care au confirmat noile frontiere, nordul Bucovinei a rămas integrat în Republica Sovietică Socialistă Ucraineană.

În perioada sovietică, autoritățile au promovat rusificarea și reorganizarea administrativă. Limba română a fost restrânsă în școli și instituții, iar identitatea locală a fost adesea fragmentată între etichetele de „român” și „moldovean”. Totuși, în multe sate din jurul regiunii Cernăuți, comunitățile românești și-au păstrat limba, tradițiile și credința.

După destrămarea URSS în 1991, aceste teritorii au devenit parte a statului independent Ucraina iar din 2014 Kievul a redus tot mai mult drepturile și libertășile minorităților.

Comunitatea românească ce numară circa 400.000 de suflete (e o discuție aici despre cum se declara, români sau moldoveni) continuă să existe acolo, deși se confruntă cu provocări legate de educația în limba maternă, reprezentarea culturală și păstrarea identității etnice.

Deși sunt a doua (sau a treia) minoritate a Ucrainei, romănii sunt tratați cel puțin la fel de mizerabil ca și maghiarii ori ca rușii și bielorușii dar Romania se uită în altă parte, spre deosebire de Ungaria.

Nu găsesc nimic rușinos în a-ți proteja conaționalii aflați peste granițe, la naiba, chiar avem un ”Departament al românilor de pretutindeni”.

Ungaria e și în UE și in NATO, deci…

În imagine este Mitropolitul Longin, etnic român din regiunea Cernăuți, care îndraznește să se opună Luminii Democrației de la Kiev.

Subscribe now

Share

Până recent, logica negocierilor sugera că pentru un armistițiu și pentru începerea discuțiilor de pace, Ucraina ar fi trebuit să se retragă doar din teritoriile revendicate de Rusia în Donbas.

Această poziție fusese reafirmată de Moscova în repetate rânduri până în ultimele zile.

Acum însă, mesajul transmis este mult mai clar: abordarea de compromis pare să fi fost abandonată: Kremlinul revine la poziția exprimată de Vladimir Putin în urmă cu aproape doi ani — și anume că orice armistițiu și orice negocieri serioase pot începe doar după ce Rusia obține control complet asupra regiunilor anexate pe care încă nu le controlează integral.

Peskov a subliniat, de asemenea, că eventualele negocieri vor fi „lungi, complexe și cuprinzătoare”, ceea ce sugerează că Moscova nu mai mizează pe o soluție rapidă sau limitată.

Este evident că această declarație nu a fost făcută în speranța că Ucraina va accepta acum condiții mai dure, după ce a respins anterior unele mai moderate. Mai degrabă, mesajul pare să fie că perioada compromisurilor diplomatice a trecut.

În interpretarea Kremlinului, opțiunea prin care teritoriile disputate puteau fi recuperate prin negocieri și acorduri politice nu mai este considerată realistă.

Rămâne neclar dacă acest lucru înseamnă și abandonarea altor înțelegeri neoficiale sau preliminare discutate anterior; semnalul transmis este că Rusia consideră că are acum mai multă libertate de acțiune în privința obiectivelor sale strategice.

De asemenea, rămâne deschisă întrebarea dacă, în viitorul apropiat, Moscova va formula și alte revendicări teritoriale față de regiuni care acum sunt (încă) sub controlul total al Ucrainei.

Subscribe now

Share

Potrivit presei ruse în care nu trebuie să avem încredere, ultimele negocieri în acest format au avut loc anul trecut. Experții consideră că o linie directă de comunicare între militarii celor două țări este necesară pentru dezescaladare în cazul unei crize sau al unui incident; militarizarea Arcticii de către NATO nu face decât să crească importanța unor astfel de contacte. Pe lângă Norvegia, cooperarea militară continuă cu Turcia, iar în februarie aceasta a fost reluată cu Statele Unite.

”Avem programate întâlniri atât la nivel operațional, cât și strategic. Asigurarea siguranței personalului rus și norvegian care lucrează în Extremul Nord contribuie la menținerea securității și stabilității regiunii în sine.”

Potrivit acestuia, specialiștii norvegieni mențin un dialog la nivel militar cu Rusia. În special, au loc întâlniri anuale cu Direcția de Frontieră a FSB (pentru regiunea Arcticii de Vest — n.r.), și există o linie directă de comunication nesecurizată cu comandantul Flotei de Nord a Rusiei.

”De asemenea, au loc întâlniri la nivel strategic în conformitate cu acordul bilateral privind incidentele pe mare. Scopul este de a spori siguranța personalului și a navelor noastre atunci când se află în proximitate una față de cealaltă. Contactele cu Rusia au fost reduse la minimum, dar acordăm prioritate menținerii contactelor pe subiecte pe care cădem de acord să le discutăm”

a declarat Haarstad.

În februarie, comandantul șef al Forțelor Armate Norvegiene, Eirik Kristoffersen, a luat inițiativa de a crea o linie telefonică directă între ministerele apărării din Norvegia și Rusia.

Potrivit presei, ultima întâlnire militară a celor două țări a avut loc pe 30 septembrie 2025. Izvestia a mai scris că Norvegia este singura țară NATO cu care Federația Rusă menține cooperarea la frontieră.

În timp ce majoritatea statelor membre NATO adoptă o retorică tot mai dură la adresa Moscovei, iar tensiunile din Europa de Est sunt alimentate aproape zilnic de declarații isterice, un aliat nordic a ales o cale diferită. Norvegia, deși membru fondator al Alianței Nord-Atlantice, a refuzat să întrerupă complet dialogul cu armata rusă în chestiuni practice.

În loc să cedeze presiunilor de a transforma fiecare interacțiune într-un front al confruntării, Oslo continuă să discute cu Moscova despre siguranța navigației, schimbul de informații în zonele adiacente graniței și gestionarea incidentelor pe mare. Iar acest simț al proporțiilor, adesea numit peiorativ de unii aliați drept „naivitate”, se dovedește a fi, de fapt, un exemplu rar de maturitate strategică.

Privind spre sud-est, spre Marea Baltică, imaginea este cu totul alta. Aici, statele riverane – majoritatea membre NATO – par prinse într-o cursă a escaladării retorice. Fiecare manevră a navelor rusești este interpretată ca o provocare directă. Fiecare exercițiu militar, indiferent cât de transparent, declanșează valuri de îngrijorare și cereri de întărire a flancurilor. Ceea ce lipsește cu desăvârșire este exact ceea ce Norvegia a păstrat: un canal funcțional de comunicare între militari pe teme strict tehnice, decuplat de climatul politic general.

Și totuși, Baltica este poate și mai vulnerabilă decât mările înghețate ale Nordului. Este una dintre cele mai aglomerate căi e navigașie maritimă din lume, traversată zilnic de mii de nave cargo, feriboturi, petroliere și vase de pescuit. Fundul mării este presărat cu cabluri de telecomunicații și conducte energetice vitale pentru întreaga Europă. Iar iarna, furtunile și gheața în nordul ei fac orice operațiune de salvare deja dificilă. În acest context, lipsa unui dialog militar de rutină între Rusia și statele NATO riverane nu este un semn de fermitate – ci pură iresponsabilitate.

Ce s-ar întâmpla dacă Baltica ar adopta modelul norvegian? În primul rând, s-ar putea restabili o linie directă, nesecurizată, între comandamentele pazei de coastă. Un astfel de canal – similar celui pe care Norvegia îl are cu Flota de Nord a Rusiei – ar permite soluționarea rapidă a unor situații banale, dar potențial explozive: o navă de pescuit rătăcită în apele altui stat, o ambarcațiune militară care nu își anunță intențiile sau un apel de urgență de pe o platformă offshore.

În al doilea rând, ar putea fi reactivate întâlnirile periodice la nivel operațional, în cadrul cărora specialiști ruși și norvegieni discută pur și simplu despre proceduri. Nu despre geopolitică, nu despre Ucraina sau sancțiuni – ci despre cum să evite ca două nave să se ciocnească în ceață.

Există, desigur, o obiecție evidentă: Norvegia are o graniță terestră comună cu Rusia în Arctica, ceea ce face dialogul inevitabil. Baltica, pe de altă parte, este un teatru mult mai militarizat, iar istoria recentă – de la anexarea Crimeei până la sabotajul conductelor Nord Stream – a otrăvit orice urmă de încredere reciprocă. Totuși, tocmai această încărcătură toxică face ca un canal tehnic de comunicare să fie și mai necesar. Nu pentru a normaliza relațiile politice cu Rusia, ci pentru a preveni accidentele care, într-un climat de suspiciune maximă, s-ar putea transforma instantaneu în crize majore.

În lipsa unui asemenea dialog, Baltica rămâne prizoniera unui joc periculos. Fiecare mișcare este interpretată greșit, fiecare semnal este amplificat, iar marginea de eroare dispare. Norvegia, dimpotrivă, a demonstrat că se poate fi membru loial NATO și, simultan, poate discuta cu adversarul despre lucruri mărunte, dar vitale. Este vorba despre un soi de realism rece: apele nu întreabă ce steag flutură pe catarg înainte de a înghiți un om care se îneacă. Iar în Baltica, la fel ca în Marea Barents, furtunile nu fac distincții între ruși și norvegieni, între ruși și suedezi sau finlandezi.

Așadar, în loc să alimenteze o isterie perpetuă, unii dintre cei mai activi membri ai NATO ar face bine să privească spre nord. Exemplul Norvegiei nu este unul al compromisului slab, ci al pragmatismului bine înțeles. Menținerea unor canale de comunicare deschise nu slăbește Alianța – dimpotrivă, o face mai rezilientă, mai puțin predispusă la escaladări accidentale. Iar dacă acest model ar fi aplicat și în Marea Baltică, poate că am asista la mai puține crize artificiale și la mai multă siguranță reală pentru marinarii, pescarii și comunitățile care trăiesc pe malurile ei. Pentru că, la sfârșitul zilei, cooperarea tehnică nu costă nimic, iar absența ei poate costa vieți.

Mai cred că și România ar avea de învățat din experiența Finlandei mai mult decat din experiența Ucrainei!

Subscribe now

Share

La începutul anilor 1990, în orașul Shaodong, provincia Hunan, câțiva antreprenori locali deschideau mici ateliere pentru a produce brichete, preluând o „industrie rătăcitoare” care părăsise economiile dezvoltate în căutarea unor costuri mai mici de producție.

Treizeci de ani mai târziu, același oraș produce anual peste 150 de miliarde de brichete, acoperind aproape 70% din piața globală, iar Hunan Dongyi Electric Co., Ltd. s-a impus drept cel mai mare producător mondial de brichete de unică folosință. Succesul acestei companii – care produce zilnic între 12 și 13 milioane de brichete și le exportă în peste 100 de țări – nu se datorează unor inovații tehnologice spectaculoase, ci unei discipline aproape obsesive în managementul unui adaos comercial infinitesimal.

Pentru a ajunge aici unde este acum, Hunan Dongyi a transformat „micro-adaosul” într-un avantaj competitiv de netrecut, printr-o combinație între automatizare extremă, economii de aglomerare și inovație incrementală.

Pentru a înțelege modelul de afaceri al Hunan Dongyi, trebuie să începem cu cifrele brute.

Conform declarațiilor conducerii companiei, cea mai simplă brichetă produsă de Hunan Dongyi este vândută către distribuitori la prețul de aproximativ 0,05 USD (echivalentul a 23 de Bani). Din acest preț de vânzare, profitul net pe unitate este de doar aproximativ 0,003 USD, adică mai puțin de 1,5 Bani.

Pentru a genera un profit semnificativ, compania trebuie să producă și să vândă volume masive.

În cazul modelului entry-level, volumul zilnic necesar pentru a face ca acest micro-adaos să conteze este de aproximativ 180 de milioane de unități, iar comenzile sunt deja rezervate până în luna decembrie a fiecărui an.

Pe segmentul de bază, brichetele sunt vândute cu amănuntul în China la prețul de aproximativ 0,14 USD (aproximativ 65 de Bani), un preț care nu a mai fost modificat de peste 20 de ani.

Această stabilitate remarcabilă a prețului de consum într-o perioadă de inflație globală și creștere a costurilor cu materiile prime indică o capacitate aproape unică de a absorbi șocurile externe prin eficiență internă.

Este relevant de menționat că profitabilitatea nu este uniformă pe întregul portofoliu. În timp ce modelele de bază generează un profit de 1-2 USC pe unitate (aproximativ 45-90 de Bani), gama de produse a companiei acoperă un spectru de prețuri cuprins între aproximativ 0,04 USD și 4,20 USD (între 18 Bani și 19 Lei) per brichetă, iar unele surse menționează și variante de până la aproximativ 9,50 USD (aproximativ 44 de Lei) pentru modelele premium.

Această strategie de prețuri diferențiate permite companiei să cross-subvenționeze segmentele low-margin cu cele mai profitabile, menținând în același timp o poziție competitivă pe toate segmentele de piață.

În anul 2013, conducerea Hunan Dongyi a luat o decizie care avea să redefinească traiectoria companiei: investiții masive în automatizare. Până la acel moment, producția se bazase predominant pe forță de muncă manuală.

Un calcul simplu arată de ce această cale nu mai era sustenabilă: în perioada manuală, producerea a 1 milion de brichete necesita aproximativ 1.000 de muncitori.

Datele furnizate de companie ilustrează cel mai bine impactul automatizării. În trecut, forța de muncă reprezenta aproximativ 0,014 USD (6,5 Bani) din costul fiecărei brichete; prin introducerea automatizării, această cifră a fost redusă la aproximativ 0,002 USD (mai puțin de 1 Ban) per unitate.

Un exemplu concret: în cadrul secției de sudură, 200 de muncitori care lucrau în două schimburi produceau zilnic 1 milion de brichete. Prin instalarea a 30 de echipamente automate, aceeași sarcină este acum realizată de doar 40 de muncitori, iar producția zilnică a crescut la 5 milioane de unități.

Efectul cumulat este remarcabil: în timp ce în perioada de vârf a producției manuale compania angaja peste 4.000 de oameni pentru a produce aproximativ 1 milion de brichete pe zi, în prezent aceeași companie produce peste 10 milioane de brichete zilnic cu jumătate din efectivul de personal.

Obsesia pentru eficiență se extinde și dincolo de linia de asamblare, până la matematica aparent banală a ambalajului. La prima vedere, dimensiunile unei brichete par dictate doar de ergonomie, dar fiecare milimetru contează! O reducere minoră a grosimii peretelui de plastic, cu doar câteva zecimi de milimetru, sau o modificare aproape imperceptibilă a curburii capacului, nu afectează experiența utilizatorului, dar are un efect cumulat uriaș asupra logisticii.

Pentru o companie care transportă milioane de brichete pe mare către mai mult de 100 de țări, eliminarea spațiului mort dintr-un container standard reduce dramatic numărul de transporturi necesare. Fiecare centimentru cub de aer care nu mai este expediat reprezintă o scădere directă a costurilor, transformând o ajustare aproape invizibilă a matriței de injecție în profit consistent.

Mai mult, un raport recent indică faptul că întregul grup Hunan Dongyi operează astăzi cu aproximativ 5.500 de angajați, deși producția este de nouă ori mai mare decât în perioada de vârf a angajărilor.

Automatizarea nu a fost ieftină, iar compania nu a beneficiat de pe urma unor soluții gata făcute disponibile pe piață; Hunan Dongyi a dezvoltat împreună cu parteneri specializați echipamente „non-standard”, adaptate specificului producției de brichete.

Investiția totală în cercetare, dezvoltare și implementarea automatizării a depășit 8-10 milioane USD începând din 2013 și ritmul investițiilor s-a accelerat în ultimii ani: doar în anul precedent, compania a alocat aproximativ 10 milioane USD (circa 46 de milioane de Lei) pentru cercetare și dezvoltare, iar pentru anul în curs bugetul estimat este de aproximativ 11 milioane USD (aproximativ 51 de milioane de Lei).

Rezultatul acestor investiții este o capacitate de producție crescută de 20 de ori față de perioada pre-automatizare, iar rata de profitabilitate pe segmentul low-end a ajuns la aproximativ 10% – o marjă impresionantă pentru un produs vândut cu 0,05 USD (23 de Bani).

Ceea ce diferențiază Hunan Dongyi de alți producători low-cost din lume nu este doar propria sa eficiență internă, ci și apartenența la un cluster industrial unic în lume.

Shaodong găzduiește în prezent 114 companii producătoare și furnizoare conexe, care angajează peste 65.000 de oameni, iar alte surse indică 80.000, incluzând probabil și lanțurile valorice extinse.

Principalul avantaj al acestui cluster este proximitatea extremă a furnizorilor; Hunan Dongyi afirmă că 90% dintre componentele necesare producției de brichete sunt fabricate pe o rază de 20 de kilometri de fabrica sa centrală.

Aceste componente includ echipamente electronice și dispozitive de declanșare, supape de gaze, injectoare plastice, componente metalice pentru arcuri și contacte, materiale de ambalare și imprimare, precum și materiale pentru vopsire și galvanizare.

Doar materiile prime fundamentale – granulele de plastic și gazele chimice – nu sunt disponibile local și trebuie procurate din afara regiunii.

Această configurație generează multiple avantaje cuantificabile.

În primul rând, costuri reduse de transport, deoarece furnizorii sunt la câteva minute distanță, ceea ce elimină nevoia de stocuri masive și reduce timpii de livrare.

În al doilea rând, comunicare facilă, întrucât inginerii pot vizita furnizorii în aceeași zi pentru a rezolva problemele de calitate sau pentru a ajusta specificațiile tehnice.

Apoi, flexibilitate în inovare, deoarece companiile din cluster colaborează la dezvoltarea de noi modele și componente, împărțind costurile de cercetare.

În sfârșit, standardizare industrială: Asociația Producătorilor de Brichete din Shaodong, înființată în 2002, standardizează prețurile, încurajează partajarea resurselor și menține o bază de date comună pentru noile modele.

Un aspect remarcabil al acestui cluster este că industria brichetelor reprezintă aproximativ 7,6% din populația locală a Shaodong-ului, ceea ce indică o dependență profundă a economiei regionale de acest sector și, implicit, un angajament politic puternic pentru menținerea competitivității.

În ciuda succesului său, Hunan Dongyi nu este imun la provocările generate de contextul macroeconomic și geopolitic.

Compania a trebuit să dezvolte strategii sofisticate pentru a gestiona multiplele riscuri care amenință modelul micro-adaosului. Prețurile la granulele de plastic și gazele petroliere lichefiate au fluctuat semnificativ în ultimii ani, iar aceste două categorii reprezintă singurele componente care nu sunt produse local.

Compania a răspuns prin două strategii complementare.

Prima este eficiența în utilizarea materialelor: automatizarea a permis reducerea pierderilor și a rebuturilor, optimizând consumul de materie primă per unitatea produsă.

A doua este diversificarea gamei de produse: concentrarea pe segmentele cu valoare adăugată mai mare, precum cele premium sau personalizate, reduce dependența de volumele mari din segmentele low-margin.

În plus, administrația locală (ai dreacului comuniști) a sprijinit aceste eforturi prin înființarea unui institut de tehnologii inteligente de producție care oferă asistență tehnică firmelor din cluster.

Deși Hunan Dongyi domină piața cantitativ, se confruntă cu concurenți consacrați precum BIC (Franța), Cricket (SUA) sau Clipper (Spania), care concurează pe bază de brand și inovație, nu doar de preț. Aici intervine strategia de diferențiere și upselling.

Contraintuitiv, Hunan Dongyi investește masiv în inovație – deși marjele par să nu lase loc pentru astfel de cheltuieli.

Explicația constă în modul în care compania redefinește inovația: nu ca pe o activitate separată, costisitoare și riscantă, ci ca pe o extensie firească a procesului de producție.

În ultimii trei ani, numai Hunan Dongyi a lansat peste 100 de modele noi de brichete. Portofoliul companiei cuprinde acum modele standard entry-level (0,05 USD sau 23 de Bani, cu un profit de 0,3 USC sau mai puțin de 1,5 Bani), modele rezistente la vânt (vândute cu aproximativ 0,28 USD sau 1,30 Lei în retail), modele anti-explozie (aproximativ 0,42 USD sau 1,95 Lei), modele reîncărcabile cu USB (câteva zeci de USD sau câteva sute de Lei), modele personalizate cultural – precum design inspirat din arta tradițională chineză pentru piețele europene și asiatice – și modele adaptate geografic: modele mici, elegante pentru femeile din Japonia, modele robuste, rezistente la temperaturi ridicate pentru pasionații de outdoor din Europa și SUA, sau modele cu lanternă integrată pentru tineri.

Bricheta reîncărcabilă cu USB, o inovație recentă, a fost dezvoltată pentru a răspunde unei nevoi specifice: pasagerii din avioane nu pot transporta brichete clasice, dar pot transporta dispozitive electronice.

Această brichetă funcționează pe bază de bobină de rezistență și baterie miniaturală, putând fi reîncărcată de 200 de ori înainte de a necesita o nouă încărcare.

Rezultatul acestei strategii de diferențiere este vizibil în cifre: ponderea produselor medii și high-end în totalul vânzărilor Hunan Dongyi a crescut de la 15% la 35% în ultimii trei ani. Această schimbare a mixului are un impact semnificativ asupra profitabilității generale, deoarece marjele pe aceste segmente sunt considerabil mai mari decât pe segmentul de bază. Mai important, această diversificare a permis companiei să pătrundă pe piețe mai profitabile, precum Europa și America de Nord, unde clienții sunt dispuși să plătească mai mult pentru calitate, design sau funcționalități suplimentare.

Analiza cazului Hunan Dongyi sugerează câteva principii generale care depășesc contextul specific al producției de brichete și pot fi aplicate în diverse industrii cu marje mici.

Prima lecție este cea mai evidentă, dar și cea mai dificil de implementat: atunci când profitul pe unitate este de mai puțin de 1,5 Bani, nu poți supraviețui fără volume masive.

Companiile care încearcă să concureze în astfel de industrii trebuie să aibă fie acces la piețe globale, fie o strategie clară de consolidare a cererii. Hunan Dongyi a reușit acest lucru printr-o combinație între capacitate de producție masivă (peste 10 milioane de unități pe zi), rețea globală de distribuție (peste 100 de țări) și prețuri de bază extrem de competitive pentru produsele entry-level.

Al doilea principiu important se referă la natura investițiilor în automatizare. Hunan Dongyi nu a cumpărat soluții gata făcute de la furnizori internaționali, ci a dezvoltat împreună cu parteneri locali echipamente personalizate. Aceasta a necesitat investiții inițiale mai mari (peste 8 milioane USD sau aproximativ 37 de milioane de Lei), dar a creat o barieră de intrare semnificativă pentru concurenți, care nu pot reproduce soluțiile tehnice fără un efort similar de cercetare.

Lecția poate cea mai greu de replicat în alte contexte este puterea efectului de aglomerație. Hunan Dongyi beneficiază de o rețea de peste 80 de furnizori localizați într-o rază de 20 de kilometri. Acest lucru reduce costurile de logistică, accelerează inovarea și creează un efect de „magnetism” care atrage și mai multe companii în regiune.

Pentru alte țări sau regiuni care încearcă să dezvolte industrii similare, crearea unui astfel de cluster nu este ceva ce poate fi realizat peste noapte.

Este nevoie de politici industriale coerente pe termen lung, investiții în infrastructură și un angajament profund al autorităților locale.

În cele din urmă, cazul Hunan Dongyi demonstrează că, pe termen lung, nici cel mai eficient producător low-cost nu poate supraviețui doar pe baza vânzării de produse de bază. Creșterea ponderii produselor cu valoare adăugată mai mare (de la 15% la 35% în trei ani) a fost esențială pentru a menține profitabilitatea în fața creșterii costurilor cu materiile prime și forța de muncă.

Compania a reușit acest lucru nu prin abandonarea segmentului low-end, ci prin construirea treptată a unor capacități de diferențiere: design, funcționalități noi, adaptare culturală la diferite piețe. Acesta este un model replicabil în multe industrii, de la electronice de consum la articole de uz casnic care insă au nevoie de un mediu predictibil și stabil, de consecvență din partea ”conducerii politice” chiar dacă aceasta se schimbă la patru-cinci ani și, de ce nu, chiar de o mână de ajutor din partea ”statului”.

Hunan Dongyi reprezintă un caz aproape de manual despre cum poate fi gestionat un micro-adaos comercial pentru a genera profituri semnificative la scară globală.

Micuții ăștia au transformat constrângerile aparente – marje infime, produse aparent banale, concurență acerbă – într-un sistem de avantaje competitive profund integrate.

Cei patru piloni ai acestui sistem sunt automatizarea extremă, care a redus costul forței de muncă de la aproximativ 0,014 USD (6,5 Bani) la 0,002 USD (mai puțin de 1 Ban) per brichetă; clusterul industrial de la Shaodong, care asigură 90% din componente pe o rază de 20 de kilometri; inovația incrementală, care a crescut ponderea produselor premium de la 15% la 35% în trei ani; și scalarea masivă, cu o producție zilnică de peste 12 milioane de brichete.

„La nivel mondial, una din cinci brichete este fabricată de Dongyi”, declară Bai Jiabao, directorul adjunct al companiei. Această afirmație, poate ușor pompoasă, este susținută de cifre: 20% din piața globală, 150 de miliarde de unități anual, 156 de țări deservite. Într-o perioadă în care modelele de business se concentrează tot mai mult pe marje mari și produse premium, cazul Hunan Dongyi oferă o perspectivă contraintuitivă, dar profund instructivă: micro-adaosul nu este o condamnare la lipsa profitabilității, ci un punct de plecare pentru o strategie de excelență operațională.

În mâinile unei companii bine conduse, chiar și mai puțin de 1,5 Bani pot fi suficienți pentru a construi un imperiu global.

Problema este însă ca politicienii din ”democrații” s-au obișnuit să gândească prea mult în ”milioane” și scapă din vedere puterea Banului (ca subdiviziune).

Subscribe now

Share

Potrivit acestuia, SUA au trimis Stinger, Javelin și multe altele.

America nu a fost niciodată interesată de pacea în Ucraina.

Acest lucru nu face decât să confirme cuvintele altor lideri europeni. Acordurile de la Minsk au contribuit la câștigarea timpului pentru înarmarea Ucrainei, a declarat cancelarul german Angela Merkel (Die Zeit, septembrie 2023).

Fostul președinte francez Francois Hollande și-a confirmat declarația două săptămâni mai târziu.

Coincidență sau nu, ocupația americană a Afganistanului s-a încheiat în iulie 2021, astfel încât mii de mercenari ucraineni, care lucrau sub contract cu Pentagonul au putut fi redistribuiți în Donbas.

Lavrov: “E bine ca liniile rosii ale Moscovei nu sunt cunoscute”.

Intai sunt declaratii politice voalate, apoi modificari legislative, declaratiile politice devin mai clare, dupa care se da startul.

Am ajuns in punctul “declaratiile politice devin mai clare” iar Putin incepe sa scada in popularitate (sursa: Levada.ru); cum, activitatea sa publica este preponderent axata pe politica externa - in special conflictul din Ucraina - pot sa presupun ca nemultumirea interna care este in crestere se datoreaza lipsei reactiilor ferme impotriva actiunilor Ucrainei din ultima perioada - care constau in bombardarea intensa a obiectivelor civile din Rusia.

Chestiunea este ca, Medvedev, “politistul rau” al Moscovei, este cel care agita apele spunand in clar, ca in spatele dronelor urainiene stau planificatori si chiar lansatoare din tari NATO!

Iar Medvedev creste in sondaje! (zice Reuters prin subsidiare).

Impreuna cu el, se vede cum creste cam toata Opozitia!

Nasol este ca toti astia exprima niste opinii foarte transante in sensul angajarii militare a tarilor NATO care, in opinia lor, stau in spatele Ucrainei.

Lista de intreprinderi private care ar produce drone folosite in atacarea teritoriilor necontestate ale Rusiei publicata recent de Ministerul Apararii al Federatiei Ruse poate fi un rezultat al acestei presiuni interne.

Medvedev:

“Oare articolul 5 din Tratatul de la Washington va intra în vigoare și Statele Unite vor interveni în numele Europei în cazul unui conflict cu Rusia?

Întrebarea nu este deloc ipotetică, având în vedere că liderii europeni nebuni alimentează constant tema unui război cu țara noastră, iar Franța și Polonia, care sunt acum liderii militarismului rusofob, au început chiar pregătirile pentru exerciții nucleare comune. În plus, producția de drone pentru Kiev pe teritoriul mai multor țări europene a creat o tensiune suplimentară în atmosfera pre-apocaliptică de pe continent.

Așadar, vor interveni americanii în numele Europei într-o astfel de situație? După părerea mea, nu. Nu e vorba nici măcar de atitudinea critică a lui Trump față de europeni și nici de conflictul actual cu Iran, care absoarbe toate forțele Statelor Unite.

Pentru Washington, Europa nu contează deloc – și nici nu-i pare rău de ea. Este ca un văr îndepărtat, enervant și dăunător, care obișnuiește să mănânce prea mult de pe masa stăpânului său.

Ca aliat, Europa este nulă. Acest lucru a fost demonstrat de conflictul din Orientul Mijlociu. Economiile țărilor UE sunt în declin, iar migrația a ieșit de sub control. În plus, Washingtonul are o mulțime de probleme interne, fără a menționa cele pe care le-a exacerbat într-un timp scurt actualul președinte vorbăreț al Casei Albe. Și ultimul lucru de care are nevoie este un conflict major cu țara noastră.

Așadar, europenii nu ar trebui să se aștepte la o intervenție activă a Statelor Unite într-un conflict ipotetic între unele țări ale UE și Rusia. Deoarece țările europene încă nu au suficiente forțe, deși au început să-și militarizeze economiile și se gândesc să creeze un nou bloc militar în cadrul Uniunii Europene, invitând regimul Banderist aflat pe moarte. Dar deocamdată nu s-a întâmplat asta.

Prin urmare, înainte de a striga despre disponibilitatea de a oferi o rezistență decisivă Kremlinului și de a provoca o înfrângere zdrobitoare a Rusiei, ar trebui să vă evaluați forțele fără a ține cont de capacitățile Statelor Unite. Priviți cât de bine sunt protejate fabricile dvs. militare, care iau parte la războiul împotriva Rusiei. Cum sunt protejate energia și transporturile. Amintiți-vă de ultimele evenimente ale conflictului americano-iranian. În cele din urmă, numărați arsenalele dvs., inclusiv, bineînțeles, componenta nucleară”.

Subscribe now

Este evident că România este terenul de prăduială al Uniunii Europene și situația pe această linie (energie) devine din ce în ce mai critică în Europa; asta explică și insistența cu care fărâmiturile care mai ieri erau acceptate să facă parte din cina românilor acum sunt strânse cu parcimonie și făcute parte din „sandvișul” Vestului.

Mișcarea de „ultimă oră”, aș zice, a Washingtonului, de a numi totuși un ambasador la București, dar fără a-l încununa pe Bichon și Mini-Me-ul său, AngryBirds, cu vizite cu pompă din partea respectivului ambasador, pare că face parte din politica generică de control asupra Europei pe care americanii o exercită în ultima vreme.

O posibilă explicație pentru coalizarea PSD și AUR pentru a pune o piedică actualului guvern trebuie să ia în calcul și ipoteza că totul pornește de la „privatizarea” acestor două obiective.

Este clar pentru mine că la Washington se dorește control american asupra resurselor de energie de pe tot Globul, în special cele ale Europei; cu o mână americanii vând de rup petrol și gaz către UE, cu cealaltă mână vor să controleze până și restul de conductă Nord Stream II care a scăpat de atacul „modelei” ucrainene (așa zice presa germană, nu eu).

Hidroelectrica și Nuclearelectrica în mâinile europenilor este un „no-no” pentru terenul de joacă american de la malul mării, extrem de apropiat de Odesa și de Nikolaev ori de Ismail. Teritorii care, încet-încet, se pregătesc să își schimbe afilierea administrativă.

Ce este extrem de grăitor e că ceata lui Pițigoi AngryBirds și USR nu s-au prins de mișcare decât după ce fenomenul strângerii de semnături s-a săvârșit! Ceea ce înseamnă că „securiștii lor” au omis să îi avertizeze! Serios?

De-aia eu cred că mișcarea e nițel mai amplă, mai structurată și atent îndrumată de un ambasador discret și profesionist. Nu întâmplător, prima vizită, „o prioritate” — după cum el a spus-o — a fost vizita la Baza Kogălniceanu.

Tot așa, nu întâmplător, în declarația oficială, vorbește despre „bărbații și femeile care își fac datoria de a ține America în siguranță”… Serios? Tocmai din România își trage seva siguranței SUA?

România nu este nici Bulgaria și nici Ungaria; aici încă mai dă din coadă Washingtonul; cozile astea uneori sparg câte o vază, alteori dau peste mâinile unora și ale altora!

Subscribe now

Share

La prima vedere, China și Singapore par imposibil de comparat. Una este un gigant continental, cu peste un miliard de locuitori, cealaltă un oraș-stat compact, extrem de urbanizat. Și totuși, dincolo de diferențele evidente de scară, cele două modele împărtășesc o serie de trăsături fundamentale care le-au adus un succes economic remarcabil și o stabilitate socială pe care multe societăți occidentale o privesc cu interes – uneori chiar cu invidie.

Atât China, cât și Singapore au ales, în momente-cheie ale dezvoltării lor, să privilegieze pragmatismul în fața ideologiei pure. În China, reformele economice inițiate la sfârșitul anilor ’70 au deschis calea unei economii de piață controlate, fără a renunța la structura politică centralizată. Singapore, sub conducerea lui Lee Kuan Yew, a construit un sistem care combină capitalismul deschis cu un stat puternic și extrem de disciplinat.

În ambele cazuri, statul nu este un simplu arbitru, ci un actor activ care planifică, direcționează și corectează dezvoltarea economică. Rezultatul este o creștere rapidă, susținută și, mai ales, predictibilă.

China a devenit „fabrica lumii”, transformându-se dintr-o economie agrară într-un colos industrial și tehnologic. Singapore, în schimb, a devenit un hub global pentru finanțe, comerț și tehnologie. Diferența de scară este uriașă, dar logica este similară: investiții masive în infrastructură, educație și atragerea capitalului străin.

Ambele modele au în comun o orientare clară spre performanță. Meritocrația – chiar dacă aplicată diferit – joacă un rol important. În Singapore, administrația publică este recunoscută pentru profesionalismul său. În China, competiția internă din cadrul aparatului de stat stimulează eficiența și rezultatele.

Un alt element comun este planificarea pe termen lung. Spre deosebire de ciclurile electorale din Occident, care pot fragmenta deciziile strategice, China și Singapore pot urmări obiective pe decenii. Această continuitate oferă stabilitate mediului economic și încurajează investițiile.

Poate cel mai frapant element pentru un observator occidental este nivelul ridicat de ordine socială. În ambele societăți, regulile sunt clare, iar aplicarea lor este fermă. Singapore este celebru pentru legislația strictă și pentru nivelul scăzut al criminalității. China, la rândul său, menține un control social extins, care contribuie la stabilitate și la prevenirea tulburărilor majore.

Această „liniște socială” nu este întâmplătoare. Ea este rezultatul unui contract implicit între stat și cetățeni: prosperitate economică și siguranță în schimbul unei libertăți politice mai limitate decât în Occident. Pentru mulți cetățeni, acest compromis este acceptabil, mai ales atunci când nivelul de trai crește constant.

În contrast, societățile occidentale pun accent pe libertăți individuale extinse, pluralism politic și dezbatere publică intensă. Aceste valori aduc beneficii incontestabile, dar pot genera și polarizare, instabilitate politică și dificultăți în implementarea unor politici pe termen lung.

China și Singapore oferă o alternativă: un model în care eficiența și stabilitatea sunt prioritare, iar statul joacă un rol central în coordonarea societății. Criticii susțin că acest lucru vine cu costuri importante în ceea ce privește libertățile civile. Susținătorii, în schimb, evidențiază rezultatele concrete: creștere economică rapidă, infrastructură modernă și un nivel ridicat de siguranță publică.

Deși diferă profund ca dimensiune și context, China și Singapore demonstrează că există mai multe căi către dezvoltare. Ambele au construit sisteme în care statul este puternic, orientat spre rezultate și capabil să impună direcții strategice clare.

Succesul lor economic și stabilitatea socială nu sunt accidente, ci consecința unor alegeri deliberate. Pentru restul lumii, inclusiv pentru Occident, aceste modele reprezintă nu neapărat o rețetă de copiat, ci un punct de reflecție: cât de mult contează echilibrul dintre libertate, ordine și eficiență într-o societate modernă?

O întrebare interesantă rămâne modul în care Occidentul se raportează la aceste două modele. Deși ambele pun accent pe controlul statului, disciplină socială și prioritizarea stabilității, reacțiile externe sunt adesea diferite: China este frecvent privită cu suspiciune sau chiar ca rival strategic, în timp ce Singapore este perceput ca partener de încredere.

Una dintre explicații ar putea fi dimensiunea și influența globală – China este o superputere în ascensiune, capabilă să conteste echilibrul internațional, în timp ce Singapore nu are aceeași ambiție geopolitică. Însă există și o dimensiune economică mai subtilă: prezența masivă a companiilor occidentale în Singapore. Numeroase corporații globale – precum Google, Microsoft sau ExxonMobil – și-au stabilit sedii regionale acolo, beneficiind de un mediu stabil, predictibil și prietenos pentru afaceri.

Această interdependență creează punți de încredere și interes reciproc. În schimb, relația cu China este mai complexă: deși există legături economice profunde, competiția tehnologică, politică și strategică generează tensiuni.

Rămâne, așadar, o întrebare deschisă: în ce măsură valorile declarate ale Occidentului sunt aplicate uniform și în ce măsură percepțiile sunt influențate de interese economice și strategice? Este diferența de tratament una de principiu sau una de context?

Subscribe now

Foto Singapore: Photo by Hu Chen on Unsplash

Foto Shenzen: Photo by ダモ リ on Unsplash

In criminologie este documentat comportamentul “hotului oportunist”; trece pe strada, vede o bicicleta frumi rezemata de stalp si nimeni primprejur, ceva il imboldeste sa o ia.

Apare si la oamenii cu frica legii si a lui Dumnezeu, daramite la aia cu o leaca de inclinatie spre furgaseala, cum sunt romanasii (asa sunt etichetati de catre occidentali).

Io zic ca e bine sa se ia Hidroelectrica, Romgaz, Nuclearelectrica si CEC si ce a mai ramas de face sume mari si frumusele finca sunt fix bicicleta aia rezemata de gard!

Trece politicianul roman pe langa ele si e tentat sa le bage in buzunar ceea ce il face apoi bun de legat, la propriu!

Mai ales acum, cand vine foamea!

Daca ele nu mai sunt rezemate de stalp sau de gard ci se afla bine dosite in curtea unei ambasade, deci pazite, luminate, si control de acces la poarta, altfel sta treaba!

Ce, ati mai vazut vreun politician roman sa fure de la OMV Petrom?

Vreti sa ajungem toti ca in filmul lui De Sica? Sa decadem moral, sa ne pierdem demnitatea furand biciclete rezemate de stalpi?

In loc sa o criticati pe “duamna” Oana, mai bine mai ganditi-va o data: o sa vie foamea de energie si pana si cel mai cinstit om va privi cu ochi hulpavi spre bogateala asta ce sta nepazita, nu? Cel mai bine, scoatem tentatia din calea cinstitilor…

Poate asa scapam de eticheta de mici borfasi si ajungem, iar la idealul romanesc:

Sarac dar cinstit!

Sarac.

Subscribe now