A murit o epoca
La inceputul anilor 90 il uram din tot sufletul.
Dupa Revolutie, Sala Palatului, Universitate alea alea, gloante, urme de sange, mers in basculante noaptea…
Ca multi din generatia mea, am pus ani de-a randul botul la toate harnelile debitate de varfurile de lance ale propagandei.
Mitinguri, cearta cu televizorul, votat Radu Campeanu in ‘90, supravegheat alegeri in 1996, dansat pe strazi ca vin “cei 15 mii de specialisti”.
Dupa care, realitatea si-a facut loc usor usor in pofida refuzului de a o vedea.
Sa ne intelegem, Iliescu mi-a castigat incet incet un respect pe care nu ma asteptam sa fiu dispus sa i-l acord! Paradoxal, fara a-l pierde pe cel pe care l-am avut si il am pentru Campeanu, Ratiu… Constantinescu, nu.
Ocupantii Cotrocenilor au avut grija sa fie unul mai rau ca precedentul, “muncind” toti sa faca din Iliescu un reper in politica.
Vreti nu vreti - ma doare undeva - Iliescu a fost mai politician ca toti care i-au urmat. Da’ politician in sensul bun. Stia “meserie” si nu si-a vandut constiinta si nici tara.
A fost de-o parte si de alta a unor revolutii, ca au fost mai multe da’ nu le stie lumea desi sunt acolo, in plina lumina!
A fost aia de la Timisoara, apoi aia de la Bucuresti dupa care a fost aia din Piata Universitatii, au fost alea cu minerii…
Nu vreau sa las impresia ca zic lucruri mari dar au fost momente cand Romania era cat pe ce sa zboare de pe harta, impartita pe model iugoslav. Dar putini s-au prins, putini sunt dispusi sa accepte!
Ion Iliescu incercat cat a putut, ceva mai mult decat i s-a permis - iarasi zic, ca sunt lucruri pe care nu toti le vad desi sunt in fata ochilor si, oricat de greu va este de acceptat, a fost mai democrat ca multi dintre astia de se bat cu pumnii in piept.
Soarta i-a ajutat sa ii vada cum vin si se duc si, mai ales, ce lasa in urma. O fi scris ceva memorii?
As vrea sa pot citi ce ar fi avut de spus.
D-aia zic, “odihneste-te in pace”.
Trebuie să fie teribil de trist să vezi că mai bine decât Iliescu nu s-a putut.
Dar eu cred mai degrabă că ura față de el nu este ura față de un antagonist ideologic, ci ura față de un... concurent ideologic, primul dintr-o serie lungă de noi comuniști ce-a marcat o nouă epocă a distrugerii, ai cărei cei mai noi și novatori reprezentanți, care-l urăsc cel mai mult, sunt și cei mai distructivi, uzând însă de aceleași mijloace, neconstruind însă nimic în schimb, afară de fofeze și oglinzi.
Totodată, nu mă pot abține să nu remarc că, deși Zidul Berlinului a căzut, disocierea colectivă a rămas - Estul nu-i altceva decât e Vestul, ci e ceea ce Vestul nu vrea să recunoască la el însuși.
Un fel de "a furat, dar a și făcut". Oare contează cât a făcut, dacă a furat de stins?