De ce la Mecca???

Mecca, nu Riad!

Semnarea Acordului la Mecca are o anumită semnificație în lumea musulmană și este evident că locul a fost ales pentru această semnificație.

Mecca, nu Riad! Poate că rațiunea acestui tratat ține mai degrabă de aspectele religioase islamice și mai puțin de rațiunea militară în sine.

Pentru a găsi un răspuns, să mergem la hărți și istorie; chiar dacă o facem superficial și sintetic, e o metodă mai bună decât căutarea răspunsurilor în sloganuri și titluri de articole de presă.

Ca urmare a destrămării Imperiului Otoman în urma Primului Război Mondial, Marea Britanie și Franța și-au împărțit teritoriul (Acordul Sykes - Picot) după care, prin Liga Națiunilor au “obținut” mandate de administrare. Majoritatea spațiului “eliberat” de sub otomani a fost modelat politic de Franța (Siria, Liban) și de Marea Britanie (Irakul și Palestina) iar Arabia Saudită este un caz particular în regiune.

Imperiul Otoman nu a reușit niciodată să controleze pe deplin spațiul peninsulei arabe, regiunea centrală Nejd fiind o zonă în care s-au născut (și murit) vreo două forme incipiente de state saudite.

La Mecca a avut loc revelația Coranului și pelerinajul anual (Hajij) este una din cele cinci obligații fundamentale ale Islamului. La Medina a fost constituită prima comunitate musulmană organizată în jurul lui Mohamed (Profetul Islamului), care a migrat acolo în anul 622 în urma persecuțiilor din Mecca. Tot acolo a și fost înmormântat, în 632.

De la Medina la Karbala

Imediat după moartea sa s-a născut în comunitate întrebarea: cine ne va conduce?

S-au născut două tabere; una considera că liderul comunității trebuie să fie ales de comunitate iar a doua tabără, că el trebuie să fie unul din succesorii pe linie de familie al lui Mohamed.

Desigur, la momentul morții lui Mohamed, nu existau “Sunnitii” și “Shiitii” ci, pur și simplu, atitudini și curente de opinie (așa le-am zice acum); în ziua morții lui Mohamed și în timp ce familia era ocupată cu detaliile înmormântării, liderii comunității s-au întâlnit în Saqifah Banu Sa’idah, un șopron din Medina în apropierea casei lui Mohamed.

Deși întâlnirea era discretă, Abu Bakr - liderul musulmanilor imigranți din Mecca (care l-au însoțit pe Mohamed în exilul din Medina) află și apare din senin.

Trebuie spus că în Medina erau două mari facțiuni, una a imigranților care se dădeau importanți prin prisma prigoanei îndurate în Mecca (Muhajirun) și a doua, a localnicilor din Medina, care îl adăpostiseră pe Mohammed (Ansar).

Fiecare din cele două facțiuni se considera mai importantă, fiecare considerând că propria contribuție la islam a fost cea esențială.

Cum, Abu Bakr era un tip respectat de ambele grupări, reușește să câștige încrederea majorității liderilor de comunitate prezenți și este ales chiar acolo, ca prim Calif al comunității islamice.

După ce rezolvă cu înmormântarea, familia lui Mohamed află că noul lider este Abu Bakr și că ei au rămas cam cu buza umflată iar de aici începe disputa succesorală care, în deceniile și secolele următoare, va contribui la formarea diferenței sunnit–șiite, disputa devenind treptat una politică, religioasă și teologică.

Trec aproape 50 de ani, timp în care succesiunea la poziția de Calif devine un joc politic și o luptă pentru instituirea unor veritabile dinastii, culminând cu accederea la putere a lui Yazid ibn Muawaya, prin numire de către tac-su și nu prin alegere, așa cum se dorise la instituirea Califatului ca formulă de conducere.

Sucărit la maxim, Husein ibn Ali, nepotul lui Mohamed și “fiul lui Ali” refuză să îi jure credință, se cărăbănește de la Medina la Mecca unde stă câteva luni.

În timpul ăsta, primește o mulțime de scrisori de la comunitatea musulmană din Kufa, în Irak; băieții de acolo îl cer ca lider pentru că, nah, era succesor direct al Profetului și părea firesc pentru irakieni (kufăriți? kufuriți?) ca el să fie liderul religios (imam) al Islamului.

Husein pleacă spre Kufa dar, în timp ce era pe drum, “insurecția” din Kufa este reprimată de securiștii lui Yazid care blochează drumul grupului lui Husein către Kufa și îi împing spre Nord, spre Karbala.

Mno, Husein era însoțit de prieteni dar și de familie; de copii, de femei, cum pleacă omul când e chemat să preia o dregătorie…

La Karbala nu mai poate înainta, pun tabără securiștii încep încercuirea.

Ce știm despre ce a urmat vine în special din surse ce fac parte din istoriografia shiită: După ce au fost opriți, între Husein și forțele lui Yazid încep negocieri căci Husein nu venise pus pe bătaie.

Pe măsură însă ce yazidiții se strâng în număr tot mai mare, instituie o blocadă, interzicând accesul grupului lui Husein la la apa Eufratului din apropiere.

Cam după o săptămână, începe cafteala.

În confruntare sunt uciși toți membrii familiei lui Husein și, când acesta a rămas aproape singur, a fost și el ucis. Au scăpat doar câteva femei și niște copii care au fost luați prizonieri, defilați prin Kufa și duși fedeles la Yazid, să se joace cu ei.

Potrivit surselor, grupul lui Husein era format din circa 70 de luptători în timp ce securiștii lui Yazid erau de ordinul sutelor (unii vorbesc despre mii).

Așadar, Bătălia de la Karbala nu a fost o bătălie în sens clasic ci o confruntare scurtă și disproporționată; de fapt, o acțiune de exterminare a unui periculos rival politico-religios.

Faptul că Husein era descendent al Profetului iar Yazid un calif cam dubios chiar și după standardele celor care susțineau conducerea prin califat a fost de natură să dea o importanță extraordinară evenimentului.

Karbala și ruptura sunnit–șiită

Practic, Bătălia de la Karbala a cristalizat ceea ce mai târziu aveau să constituie cele două mari curente din lumea islamică, sunni și shia, ce au continuat să se polarizeze în decursul timpului.

În opinia mea, spațiul sunnit este mai predispus la jocuri politice datorită deconectării puterii de linia religioasă în timp ce spațiul shiit a dat naștere Republicii Islamice Iran, o nucă “greu de spart” de puterile externe care jonglează cu vectori de influență “laici”. E o chestie bizară căci sunnitii refuză desemnarea lui Ali de către Mohamed prin “Tradiția de la Ghadir Khumm” dar practică monarhia ereditară în Arabia Saudită… Mă rog, acolo sunt wahhabiți…

Bătălia de la Karbala este un eveniment important al spațiului islamic; el este revendicat de shiiti ca fiind “momentul zero” al identității shiite în tradiția lor, furnizând un repertoriu politic și simbolic în care rezistența unei puteri percepute ca opresive ocupă locul central fiind cauzală în deciziile geopolitice actuale.

Cu toate că a fost o confruntare între susținătorii statului islamic reprezentat atunci de Yazid, sunniții îl respectă pe Husein ca descendent direct al Profetului Mohamed iar uciderea sa nu este uciderea unui dușman ci o tragedie.

E adevărat, simbolismul sunnit este lipsit de componenta de martiriu și doliu ce caracterizează comemorarea shiitilor.

Karbala este o falie între două culturi, în care una a aderat la jocurile politice și alianțele prin compromis pentru păstrarea puterii în timp ce percepția pe care shia o au despre ei este că trebuie să fie de partea celor oprimați. Poate asta ajută la înțelegerea acțiunilor Huthi pentru susținerea palestinienilor și a Iranului a Hamas și Hezbollah…

Arabia Saudită și noua arhitectură regională

Revenind la Arabia Saudită, simbolismul alegerii Mecca drept loc al semnării tratatului devine mai clar acum că am mers la originea disputelor din lumea islamică.

La conducerea Arabiei Saudite se află o dinastie care simte că este momentul să iasă de sub hegemonia SUA și care vrea să proiecteze imaginea unei puteri capabile să coaguleze lumea islamică - cel puțin cea sunnită.

Pot specula că, în contextul slăbirii rolului SUA în regiune dar și al amenințării pe care Ansarallah o menține asupra Strâmtorii Bab El Mandeb, Arabia Saudită își va intensifica eforturile de a ocupa zona vestică a Yemenului în pofida tratatului semnat în 2000 la Jeddah; eliminarea Huthi este un alibi și servește atât intereselor proprii cât și celor israeliene cu care Arabia Saudită a fost nevoită să stea la masă împinsă de la spate de SUA.

Cu toate acestea, a ales să nu activeze clauza de apărare a Tratatului când Huti au atacat rafinăriile la doar 48 de ore de la semnare!

Asta sugerează că Tratatul este privit ca un instrument strategic, ca o descurajare pe termen lung; implementarea militară directă împotriva unor actori regionali fiind privită cu prudență de către părțile implicate.

Pakistanul, Turcia și necunoscuta iraniană

Ceea ce deschide discuția cu privire la poziția și, de ce nu, rolul Iranului în această nouă configurație.

Prezența Pakistanului în alianță este una care garantează participarea discretă și departe de ochii publicului a Teheranului la ecuație. Islamabadul mediază între Iran și SUA (deocamdată asta se știe cu certitudine) și este unul din puținele canale de acces la Teheran pe care Arabia Saudită și Turcia le pot folosi în afară de Moscova.

Circumspecția arătată de Teheran prin declarațiile publice cred că este o reflexie a celei pe care o au și în spatele scenei; deși nu mai au încredere în demersurile “diplomatice” ale Statelor Unite, Iranul este conștient de relația de subordonare impusă statelor arabe prin prezența bazelor militare pe teritoriul acestora.

Poate și din acest motiv, a ales să acționeze în sensul evacuării prin forță a acestora, bombardându-le sistematic.

Din perspectiva iranienilor, încercuirea, blocada, negocierile de pace și atacul în mijlocul lor nu sunt decât o repetare a unei istorii înscrise adânc și esențial în structura socială și statală.

O arhitectură stabilă de securitate în regiune este, pur și simplu, imposibilă fără Iran care tocmai a arătat că poate controla o arteră vitală pentru energia globala.

Fie că va participa la această alianță, fie că se vor încheia tratate cu fiecare stat în parte, prezența Iranului este necesară din considerente geografice căci s-a dovedit că Iranul shiit nu poate fi eliminat din ecuația regională prin mijloace militare, fiecare încercare fiind tratată ca și cum ar fi o nouă Karbala.

Mecca oferă pactului o legitimitate islamică pe care un simplu acord militar semnat la Riyadh nu ar fi avut-o. Toți musulmanii își așază covorașul cu fața la Mecca de aceea impactul în lumea islamică a Acordului este mai mare decât chiar și decât un răspuns militar concret.

Arabia Saudită nu încearcă doar să construiască o capacitare de răspuns militar ci legitimitatea unei arhitecturi regionale de securitate în jurul unui loc ce aparține, simbolic, întregii lumi musulmane.

Este inevitabil ca și Iranul să se alăture, este o chestiune de timp.