Реальная политика

“Реальная политика” în esență este un curs politic ce își are izvorul în considerentele practice și nu în ideologie sau morală; este aplicarea practică, în politica externă a principiului ”țările nu au prietenii ci interese”.

Rusia și conducătorii de facto ai Siriei – facțiunea Hay’at Tahrir al-Sham (HTS) condusă de Abu Mohammed al-Jolani – pare că au ajuns la un acord privind viitorul bazelor militare rusești din țară.

Știrea este destul de seacă referindu-se la „facilități comune de instruire militară”; realitatea este mult mai complexă.

Căderea lui Assad și ascensiunea al-Qaeda

Terenul pentru acest acord a fost pregătit acum peste un an, când guvernul sirian al lui Bashar al-Assad s-a prăbușit parcă din senin.

Această prăbușire nu a fost doar o înfrângere militară, ci și punctul culminant al unor ani de subminare a statului sirian pe fondul sancțiunilor americane și al cooperarii elitei militare și politice siriene cu serviciile de informații occidentale și turcești.

Acest lucru a permis facțiunilor al-Qaeda susținute de Turcia să preia controlul asupra întregii țări.

În haosul care a urmat, în bazele rusești un număr considerabil de refugiați din minoritățile etnice și religioase – în special alawiții, creștinii și șiiții – și-au gasit adăpost. Timp de peste 18 luni, aceste baze au fost veritabile sanctuare pentru cei care fugeau de represaliile sectare ale noii conduceri jihadiste.

Rusia și Turcia - o relație complicată plină de contradicții

Rusia este prezentă în Siria în două baze militare majore: Tartus - baza navală moștenită din epoca sovietică și Hmeimim - baza aeriană ce a fost esențială pentru ajutorul dat de Rusia lui Bashar Al Assad împotriva jihadiștilor.

În ciuda unor atacuri punctuale (lipsite însă de consistență), Rusia nu a fost alungată din cele două baze. Surprinzător, nu?

Motivul principal este Turcia. Președintele Recep Tayyip Erdogan, care a fost esențial în derularea evenimentelor ce au culminat cu alungarea lui Assad, consideră utilă menținerea unei prezențe rusești.

Occidentul ar califica - și o și face deseori - relația dintre Erdogan și Vladimir Putin ca fiind una cu adevărat machiavelică. Sunt ca doi oameni care dansează pe o tablă de șah, fiecare având un cuțit pregătit să îl înfigă în spatele celuilalt.

Fiecare dintre cele două puteri depinde de cealaltă; Turcia se bazează masiv pe energia rusească, pe produsele agricole și pe turiști ruși dar și pe know-how-ul rusesc în domeniul energiei nucleare căci Rusia construiește centrale nucleare în Turcia. De cealaltă parte, Rusia depinde strategic de Turcia pentru accesul la Marea Mediterană prin Strâmtoarea Bosfor și Dardanele pe care le controlează ca urmare a Convenției Mării Negre de la Montreux.

Un conflict militar între cele două țări ar fi dezastruos, iar ele au convenit că pot avea interese geostrategice divergente în conflictele din regiunea Asiei de Vest (Orientul mijlociu), păstrând în același timp funcțională relația economică centrală.

De ce rămâne Rusia în regiune?

Pentru Rusia, bazele nu sunt doar o chestiune de prestigiu internațional; ele sunt singura prezență militară permanentă a Rusiei în regiune găzduind centre SIGINT vitale (interceptarea semnalelor, radarele cu rază lungă de acțiune pentru detectarea rachetelor șamd).

Nu doar că Rusia vrea să rămână în Orientul Mijlociu dar se pare că și noul regim are destule motive pentru a păstra Rusia aproape.

De exemplu, Lira siriană este tipărită în Rusia, cerealele și combustibilul rusesc sunt esențiale pentru Siria iar armamentul preluat de noul regim este în foarte mare măsură, produs în URSS sau în Rusia.

Un acord de „instruire militară comună”

Deși Rusia își păstrează bazele, acestea vor fi desemnate oficial ca „facilități comune de instruire militară” este mai mult o măsură de ”salvat onoarea”, prin care guvernul lui Al Jolani poate să justifice prezența pe teritoriul sirian al fostului inamic (care a dat lovituri crâncene islamiștilor).

În schimb, Rusia va returna, o parte din baza Hmeimim (aeroportul civil) și un doc comercial din baza navală de la Tartus, care va avea destinație comercială.

Clauzele esențiale sunt însă trecute sub tăcere: Rusia rămâne iar Siria va continua să primească energie și cereale și își va tipări în continuare banii în Rusia.

O tranzacție rece

Este important de înțeles că acordul nu este un semn de ”prietenie” ci o relație tranzacțională care ia act de realități și urmărește satisfacerea intereselor în acest moment. Sunt realități greu de digerat dar acordul are fix rolul sucului gastric.

Rusia joacă un joc pe termen lung; nici măcar dispariția URSS nu a schimbat scopurile urmărite de diplomația Moscovei. Interesele ei strategice sunt permanente și, după cum spuneam la început, complet lipsite de scop ideologic.

Pariul Kremlinului este că va supraviețui actualei „bande al-Qaeda”, asigurându-și în același timp coridorul strategic vital.

Lipsa de morală a realpolitik-ului rusesc

Pentru a înțelege poziția Moscovei, trebuie să privim în ansamblu prezența rusă în Siria și modul în care aceasta a fost modelată de compromisuri incomode, dar necesare. Unul dintre ele este relația pe care Rusia a avut-o cu Israelul pe parcursul războiului civil sirian.

În ciuda retoricii anti-israeliene din spațiul public, faptele conduc spre concluzia că Rusia a încheiat un “pact cu diavolul” cu guvernul condus de Netanyahu.

Altfel nu se poate explica de ce Rusia nu și-a activat sistemele S-400 împotriva avioanelor israeliene care loveau ținte în Iran de pe teritoriul sirian, iar Israelul nu a atacat structurile guvernamentale siriene sau armata siriană, ci doar rețelele Hezbollah și iraniene.

Este un fapt dovedit (privind retroactiv) că Rusia nu era în Siria să lupte împotriva Israelului – și implicit împotriva Statelor Unite ci pentru a preveni o preluare jihadistă a țării; un al doilea front într-un conflict regional mai larg nu ar fi servit intereselor sale.

Această abordare a stârnit chiar nemulțumiri în rândul celor care vedeau Rusia ca parte a unei ”axe a rezistenței” împotriva Occidentului și Israelului și chiar a întârziat semnarea Acordului Comprehensiv dintre Rusia și Iran. Ba chiar se spune că a stat la baza refuzului Teheranului de a semna un echivalent al ”Articolului 5” cu Rusia!

Cum spuneam, analizând retroactiv căderea regimului Assad, descoperim că Rusia nu a fost niciodată în Orientul Mijlociu pentru a lupta pentru cauza palestiniană sau pentru înălțimile Golan ci doar pentru a-și apăra exclusiv propriul interes: împiedicarea prăbușirii Siriei în mâinile unor grupări jihadiste care, din punct de vedere geografic, se află la doar 24 de ore de mașina de sudul Rusiei, de Caucaz și de Daghestan, regiuni cu o populație musulmană semnificativă și, istoric, ”sensibilă”.

Căderea regimului Assad a fost un veritabil eșec al serviciilor de informații, care nu au detectat amploarea subminării și cooptării elitei militare și politice siriene de către serviciile turce, CIA și probabil Mossadul.

Nu rușii sau iranienii au renunțat să lupte pentru Assad – ci chiar ofițerii și politicienii sirieni au fost cei care au cedat, fie din trădare, fie din convingerea că regimul nu mai avea viitor. Rusia a fost forțată să accepte o realitate pe care nu și-a dorit-o, dar pe care nu o mai putea schimba pe cale militară.

Aceasta este esența realpolitik-ului rusesc: nu moralism, nu activism ideologic, ci gestionarea pragmatică a unor situații nefavorabile. De altfel nici nu poate acționa altfel; Rusia este un stat cu 150 de milioane de cetățeni, o superputere nucleară și nu își poate permite să ia decizii bazate pe sentimente sau pe loialități față de cauze externe ce pot duce la conflict nuclear. Interesul național rămâne singurul său ghid.

În cazul Siriei, acest interes înseamnă să ia act de realitate și să negocieze cu noua putere de la Damasc pentru a-și păstra bazele militare, ca parte din interesul său strategic în regiune.

Regimul lui Al Jolani este fragil și controlul asupra teritoriului sirian unul precar: nu are forța militară să supună kurzii din est, iar minoritățile – alawiți, creștini, șiiți, druzi – îl urăsc. Economia Siriei este în ruină și fără perspectiva de a fi sprijinită din exterior așa cum se întâmplă cu cea a Ucrainei iar sprijinul politic intern al lui Jolani se limitează la loialitatea fragmentată a facțiunilor jihadiste.

Rusia pariază pe termen lung dar pariul este unul ”short”: știe că acest regim va cădea, iar pentru Moscova este importantă prezența la momentul tranziției pentru a-și negocia poziția în orice configurație viitoare a puterii.

Rusia nu luptă pentru Hezbollah, nu luptă pentru Iran și nici pentru palestinieni. Ea a luptat – și luptă în continuare, prin mijloace diplomatice și economice – pentru propriile interese. Această abordare rece, calculată, este singura care asigură supraviețuirea și influența unei mari puteri. Este realpolitik în forma sa cea mai pură – și, adesea, cea mai incomodă.

Spre deosebire de viziunea alb-negru a Statelor Unite asupra aliaților și inamicilor, politica externă a Rusiei este un studiu de realism dar și de sinceritate. Nu își ascunde interesele sub sloganuri ideologice și nici în spatele judecăților de valoare morală. Este o dovadă a principiului că, uneori, trebuie să negociezi cu cei mai mari dușmani ai tăi pentru a-ți apăra și salvgarda cele mai vitale interese.

Și extrem de important, Real-politika Rusiei se face atât prin diplomație cât și prin sabie.