Lectia chinezeasca

In timp ce Europa e concentrată pe vodevilul salvării Planetei de ea însăși dar băgă pe ascuns degetul în borcanul cu dulceață combustibililor fosili, China se pregătește serios pentru migrarea spre o societate bazată pe energie curată și, mai ales disponibilă.

China este cel mai mare exportator de produse al lumii; cum a făcut-o e prilej de dezbatere interminabilă dar eu aș sintetiza cam așa:

Puterea economică a Chinei = resursele + viziunea și politicile coerente pe termen lung

Asta a permis o dezvoltare destul de omogenă atât pe orizontală cât și pe verticală.

Sustenabilitatea dezvoltării însă depinde foarte mult de energia electrică iar China este cel mai mare consumator la nivel mondial.

Pe lângă producția industrială, China are acum în față provocarea mașinilor electrice, a trenurilor de mare viteză dar și a centrelor de date. Toate acestea consumă energie electrică în cantități enorme. China înțelege că azi trebuie pregătit viitorul, având exemplul Vestului Colectiv care se sugrumă în dezbateri.

Câteva statistici

Aici, IA va fi pusă la muncă pe datele furnizate de World Nuclear:

Aparent, SUA domină acest clasament însă, daca nu ne oprim aici și sâcâim Agentul cu alte întrebări, obținem o claritate crescută a situației energiei nucleare:

Modelul chinezesc

China nu are cea mai avansată tehnologie nucleară. Poate că nu are nici cea mai sigură tehnologie (deși nu a înregistrat niciun incident nuclear la centralele sale).

Experții spun că nu ar avea nici cel mai bun design de reactor și nici cea mai ieftină energie nucleară (deși sunt în coada clasamentului la preț).

Înainte să discutăm despre “ce are” China, ar fi bine să ne uităm la cum procedează celelalte țări unde se construiesc în mod activ reactoare nucleare.

În Coreea de Sud, construcția unui reactor cu design standardizat APR-1400 a avut loc în 10 ani. Brazilia se luptă cu un proiect vechi, peticit, de peste 15 ani.

În Ungaria, Egipt, Turcia și Rusia, se folosește tot un proiect standardizat, VVER-1200 a cărui construcție durează 5 ani și încă 3 pentru teste și punerea în producție.

China a dezvoltat însă o întreagă linie de producție pentru reactoarele sale Hualong One; ele sunt tratate ca orice produs pe bandă.

În prezent, sunt în construcție 39 de astfel de reactoare în China și în faza de planificare, ”doar” 150!

Avantajele sunt multiple; începând de la personalul care este familiarizat cu tehnicile de construcție, cu controlul de calitate și continuând cu lanțul de aprovizionare, totul este produs în serie, ceea ce face ca fiecare reactor nou să fie tratat ca un produs cunoscut ce respectă același standard.

La polul opus este Marea Britanie, care planifică construcția unui reactor prin metode “meșteșugărești”, unicat, construind de la zero. Asta necesită un efort uriaș pe multe planuri și cheltuieli pe măsură.

Poate că ar merita să dezvolt un pic în direcția SMR dar principiul este atât de tare parazitat de interese economice ascunse și escrocherii la nivel de stat încât nu merită să pierd vremea. Încă sunt irelevante, majoritatea reactoarelor aflate în construcție sunt clasice, mari, singurele demonstrate în prezent sunt în Rusia (centrale plutitoare) și în China. Faptul că atât Rusia cât și China nu continuă pe direcția SNR mă face să cred că nu sunt chiar așa cum încearcă unii să le vândă.

Lecții de integrat

O butadă la care îmi place deseori să apelez, din cele grupate în categoria “Legile lui Murphy” spune că “să nu faci niciodată ceva pentru prima dată”.

China pare că a luat act de asta. Dacă ai un reactor, ai învățat ceva. La 5, deja ai o bază destul de solidă de experiență care a rafinat proiectul. Cu 20 de reactoare în construcție, deja discutăm despre o veritabilă industrie.

IAEA, organismul internațional care se ocupă cu verificarea standardelor are și ea o sarcină mai simplă, în fond este același reactor, multiplicat.

China a reușit să creeze condițiile pentru un design standardizat urmat de construcție repetitivă, cu un lanț de furnizori stabil, finanțare ieftină, feedback de la reactorul anterior și, mai ales, continuitate politică.

Epopeea reactorului britanic este un categoric “așa nu” care ilustrează perfect modelul occidental de tip “muntele care a căcat un șoricel”.

Geopolitica energiei

Odată cu răscoala Vestului colectiv împotriva Rusiei, exportul reactoarelor nucleare VVER-1200 este scos din ecuație; Ungaria este excepția, reușind în extremis să păstreze proiectul Paks în execuție.

China a sesizat oportunitatea și a început deja să exporte reactoare Huanlong One în Pakistan. Argentina ar fi fost și ea pe listă dar recenta predare în sfera de influență a SUA probabil că le va înlocui cu ipoteticele SNR, așa cum vedem și în România.

În Pakistan deja sunt operaționale două reactoare Huanlong One; ele au fost livrate ca proiect integrat, finanțate printr-un împrumut de 6.5 miliarde de USD, tot de China.

Pakistanul are avantajul că devine parte a experienței Chinei în domeniul energiei nucleare, proiectul încorporând deja remedierile și îmbunătățirile proiectului inițial, demonstrat prin cele 10 reactoare aflate în funcțiune deja în China.

Capcanele

Spre deosebire de centralele de apartament, centralele nucleare sunt veritabile angajamente pe termen foarte lung, de zeci de ani căci înseamnă livrare de combustibil, finanțarea, instruirea, piesele de schimb, mentenanța, operarea, gestionarea deșeurilor șamd.

Dar cel mai important aspect este consolidarea relațiilor politice pe termen foarte lung. Să mă hazardez să spun că asta înseamnă stabilitate regională? Cred că da. Căci, dacă despre China putem spune că este la adăpost de ciclurile electorale, statele cu alternanță la putere pot azi să fie prietene, mâine mai puțin prietene. Un astfel de proiect servește securității regionale a unei Chine care preferă, pe cât se poate, relațiile non-conflictuale în proximitate.

Pentru țările mai “vii” geopolitic, o astfel de relație poate fi o piatră de moară chiar dacă le asigură securitatea energetică. E greu să sari în capul vecinului care îți operează centrala nucleară!

România

Nu pot să nu pomenesc despre Centrala Nucleară de la Cernavodă, un veritabil Huanlog One al României!

În 1979, România a semnat cu AECL din Canada, un contract de proiectare, achiziții și transfer de tehnologie pentru cinci reactoare nucleare. România urma să construiască centrala și să dezvolte competențele locale, să dezvolte industria nucleară locală și să preia treptat operarea.

Dependența de furnizorul extern, de Canada, era una care se diminua în timp și avea enorme avantaje din punct de vedere al independenței față de țări terțe. Combustibilul nuclear îl producem local, la Pitești, din sursă românească. Din păcate, D2O ( Apa grea) necesar îl produceam (până în 2015) la Drobeta Turnu Severin până în 2016, când ROMAG PROD a dat faliment.

În 2023 au început negocierile cu o prăvălie canadiană pentru reluarea producției pentru că civilizația extraterestră care a construit Cernavodă și opera ROMAG a fugit înapoi în galaxia ei.

De final

Germania și-a distrus capacitățile de producție nucleară în loc să le retehnologizeze, sub pretextul “protejării mediului”.

Ceea ce germanul de rând habar nu are și, mai mult ca sigur, ginecologii de la Bruxelles, este că centralele pe cărbune repornite acum în Germania, Italia, Olanda, Austria, Franța și operate în România sunt surse masive de material radioactiv (radionuclizi).
Pare paradoxal căci, în centralele nucleare - comparativ - există enorm mai mult material radioactiv dar acesta este într-un sistem închis decât cel conținut în cărbune. Totuși, în urma arderii cărbunelui materialele radioactive sunt eliberate în atmosferă crescând expunerea populației prin ardere și cenușă.

China oferă o ”soluție la cheie”; nu văd prea multe motive pentru care varianta lor nu ar fi adoptată. Mai devreme sau mai târziu vom ajunge la asta; energia e necesară ”mai devreme” dacă ne dorim să rămânem în cursa pentru Secolul XXII.