Zugzwang
Dupa ce s-a infoiat ca un paun, Oranjgutanul Donnie a dat iar inapoi.
Schema e simpla: aflat sub influenta sucului de portocale de diminata, Trump e gata sa “oblitereze” si “discobombuleze” Iranul pe motiv ca nu vine sa negocieze cum ii dicteaza el; pe la pranz e ocupat cu intalnirile iar spre seara minima ratiune care plecase haihui se intoarce in cuibul portocaliu si ii sopteste sa stea cuminte ca treburile sunt mai complicate si ca “oamenii are arme si au devenit cam repezi de mana”!
Deja nu mai este vorba doar despre Iran; SUA se confrunta in Golf cu o situatie mai complexa dar deloc imprevizibila.
Intalnirea dintre Rubio si Lavrov - 23 iulie 2026
Pe 23 iulie, Rubio si Lavrov s-au intalnit si au avut o discutie fulger care nu a durat mai mult de o ora (cam 35 de minute, de fapt) si care, zic eu, a fost tratata un pic superficial, cel putin de presa romaneasca.
Intalnirea ce a avut loc la Manila (pentru ca oricum erau amandoi acolo) a fost stabilita la cererea Secretarului de Stat american care, sa nu uitam, este si consilier prezidential pe probleme de securitate al presedintelui Trump. Rubio este un fel de Kissinger, insa inzestrat doar cu o zecime din capacitatea intelectuala strategica a celui din urma…
De ce?
Evolutia conflictului pornit in februarie arata o crestere impresionanta a preciziei loviturilor iraniene.
Nu numai ca rachetele iraniene lovesc exact ce trebuie sa loveasca cu precizie la nivel de metru, dar o fac si cand produc efectul maxim.
Aceasta crestere a preciziei in localizare dar si in coordonare este clar efectul unui sprijin din partea unei structuri care are acces la tehnologie si informatie ISR de nivel superior in care SIGINT si HUMINT sunt combinate pentru a furniza solutiile de tintire.
Desi China are capacitatile tehnologice de observare din spatiu, nu are la indemana acele franturi de informatie care le confirma si care sunt apanajul exclusiv al HUMINT.
De aceea este atat de evident ca Rusia este cea care sprijina Iranul in aplicarea de lovituri punctuale dar extrem de dureroase si care au inceput sa produca victime in randul militarilor americani din regiune.
Sicriele de zinc sunt principala ingrijorare a politicienilor americani, asa ca e de inteles de ce Rubio a dorit sa il intalneasca pe Lavrov.
Indubitabil, Rubio a solicitat intalnirea pentru a scoate Casa Alba din impasul in care se gaseste in Golf, unde Teheranul se incapataneaza sa ceara aplicarea intocmai si la timp a clauzelor privind evacuarea bazelor militare americane din regiune.
Ce au discutat?
Din comunicatele si comentariile de dupa intalnire ne putem face o idee.
Rubio a declarat ca
The United States, the President’s been clear that we want – if we can, we are prepared to play a constructive role in bringing about an end to a senseless war. And we’re ready to do that, and we of course expressed that, and we’ve expressed it in other meetings.
Statele Unite, președintele a fost clar că noi dorim – dacă este posibil – și suntem pregătiți să jucăm un rol constructiv în punerea capăt unui război lipsit de sens. Suntem pregătiți să facem acest lucru și, bineînțeles, am exprimat această poziție, atât aici, cât și în alte întâlniri.
Ulterior acestei declaratii, Trump insusi iese in public a doua zi si da cu copita in galeata, declarand ca:
He (Putin) understands that I do not sell Weapons to Ukraine, but to NATO Countries. They pay full price, and how those Weapons are distributed, I have no idea.
(Putin) înțelege că eu nu vând arme direct Ucrainei, ci statelor membre NATO. Acestea achită prețul integral, iar în ceea ce privește distribuirea ulterioară a armelor, nu am nicio implicare și nu știu cum sunt repartizate.
Ca sa fim cinstiti, in conferinta de presa ce a urmat intalnirii, acelasi lucru l-a declarat si Rubio ca raspuns la o intrebare a reporterilor dar acel raspuns a fost discret lasat deoparte in relatarile de presa ulterioare pana cand l-a facut vizibil Trump…
Dar ceea ce este deopotriva interesant dar si misterios, este de ce Rubio s-a grabit sa declare ca
Nothing that Iran is doing – nothing that anyone’s doing to help Iran is in any way increasing their ability to target Americans.
Nicio acțiune a Iranului – și nicio acțiune întreprinsă de alții pentru a sprijini Iranul – nu îi crește în vreun fel capacitatea de a ținti cetățeni americani.
ca raspuns la intrebarea unui reporter:
Ați discutat cu el (cu Lavrov) despre informațiile pe care Rusia le-ar împărtăși Iranului pentru a ținti militarii americani?
In opinia mea, reporterul respectiv a atins, din greseala, un punct nevralgic; formularea raspunsului dar si reactia lui Rubio la intrebare, vizibil enervat, a semnalizat ca firul asta ar fi meritat urmarit daca respectivul ar fi fost cu adevarat un ziarist si nu un “gurnalist”.
Ping-pongul care a urmat cu reporterul s-a deplasat spre cine a zis ca Iranul este ajutat de Rusia si de China prilej pentru Rubio sa ocoleasca subiectul si sa indrepte discutia spre “sponsorizarea terorismului” de catre Iran. Subiectul s-a stins.
De partea cealalta (a lumii), Lavrov a facut si el cateva declaratii interesante in urma intalnirii:
Washingtonul și-a schimbat perspectiva asupra reuniunii din Alaska privind Ucraina, însă, indiferent de acest lucru, Rusia își va duce la îndeplinire obiectivele.
Pe acelasi subiect, Lavrov a declarat ca “livrarile de armament catre Ucraina sunt inacceptabile”.
Presa, preluand declaratiile “la cald” facut de Lavrov, ne relateaza ca Rubio a fost pus la curent cu “realitatile frontului din Ucraina”, ceea ce pentru unii poate insemna ca e vorba despre ce minunatii mai fac soldatii rusi dar la fel de bine poate insemna ca Lavrov i-a descris punctual lui Rubio efectul sprijinului american constand in livrarile de armament dar, mai ales, sprijinul furnizat prin satelitii americani.
Discutia a durat prea putin ca sa fi fost intinsa si aici sunt de acord cu ambele parti care spun ca “a fost o discutie deschisa si franca”.
Imi e destul de clar ca Rubio a venit la masa incercand sa propuna un targ: Washingtonul reduce sprijinul SUA acordat Ucrainei cerand Rusiei sa procedeze similar cu sprijinul acordat Iranului.
La fel de clar imi este si ca a fost refuzat mai mult sau mai putin politicos…
Asta pentru ca, din octombrie 2025 a intrat in vigoare
Tratatul de Cooperare Comprehensiva dintre Iran si Rusia
Tratatul de Cooperare Comprehensiva semnat cu Rusia si ratificat de Iran in octombrie 2025 dupa asa numitul “Razboi de 12 Zile” este cel care afecteaza planurile Washingtonului. Semnat in ianuarie 2025 de presedintii Rusiei si Iranului, a fost ratificat de Duma Rusiei in aprilie dar Teheranul a taraganat situatia din motive doar de ei stiute, printre care sigur se afla si dorinta de a nu irita SUA in perspectiva negocierilor pornite in martie dupa scrisoarea lui Trump.
Ce se poate si ce nu se poate?
Desi partile semnatare sunt Rusia si Iranul, cele doua parti au convenit asupra unei versiuni in limba engleza, care sa prevaleze in caz de interpretare dubitabila; din acest motiv, zic sa ne uitam si noi in versiunea in limba engleza si sa analizam un pic ce au stabilit acolo (cine vrea, il poate citi integral, il atasez la final):
“In case one of the Contracting Parties becomes the object of aggression, the other Contracting Party shall not provide the aggressor with any military or other assistance that could facilitate the continuation of aggression, and shall promote the settlement of any disputes on the basis of the United Nations Charter and other applicable norms of international law.”
In order to enhance national security and confront common threats, the intelligence and security agencies of the Contracting Parties shall exchange information and experience and increase the level of their cooperation.
In limba engleza comuna verbul auxiliar “shall” descrie o actiune viitoara cu un angajament formal, politicos, in care vorbitorul nu isi asuma o obligatie. Pentru aceste situatii, “will” este verbul puternic angajant.
In engleza juridica, a tratatelor internationale, “shall” prevaleaza in fata lui “will”, exprimand o obligatie legala maxima! “Shall” se traduce prin “trebuie”.
Sa privim acum, cele doua citate de mai sus, cum suna ele traduse in limba romana:
In cazul in care asupra uneia din Partile Contractante are loc o agresiune (termen juridic definit in Carta ONU) cealata parte nu va furniza (imperativ) partii agresoare niciun fel de asistenta militara sau de alta natura care ar putea ajuta la continuarea agresiunii…
In scopul consolidarii securitatii si al combaterii amenintarilor comune, serviciile de informatii ale Partilor Contractante vor schimba informatii si experienta si vor creste nivelul cooperarii (dintre ele).
Ca sa clarificam rationamentul spre concluziile pe care mai apoi fiecare le poate trage, trebuie stiut ca “agresiune” este definit juridic in dreptul international prin Rezoluția 3314 a Adunării Generale a ONU din 1974:
„Agresiunea este utilizarea forței armate de către un Stat împotriva suveranității, integrității teritoriale sau independenței politice a altui Stat, sau în orice alt mod incompatibil cu Carta Națiunilor Unite...”
Este Iranul subiectul unei “agresiuni”? Indubitabil, da!
Cine este “agresorul”? Sunt cel putin doi, usor de identificat: SUA si Israel.
Este Rusia subiectul unei “agresiuni”? O dezbatere pe aceasta intrebare poate dura zile intregi fara ca partile care dezbat sa ajunga la consens. Dar, desi din perspectiva UE/NATO/SUA, Vestul Colectiv raspunsul ar fi NU, din perspectiva Rusiei, care este lovita zilnic cu cateva sute de drone, da, este o “agresiune”. Cum Tratatul este semnat de Rusia si de Iran, parerea Rusiei conteaza si nu cea a Vestului Colectiv. Asadar, prin prisma Tratatului, raspunsul este da!
Poate Rusia sa sustina vreun demers al SUA in ceea ce priveste situatia din Orientul Mijlociu, altul decat ca SUA sa dea curs Intelegerii de la Islamabad (atasat la final si el)? Nu!
Da semne SUA ca inteleg ca intre cele doua conflicte, din Ucraina si din Golf, exista o legatura? Avand in vedere ca Rubio declara ca “SUA va intensifica eforturile de a gasi o solutie pentru reluarea tratativelor de pace dintre Ucraina si Rusia” dar continua sa furnizeze sprijin militar, raspunsul e clar, nu!
Acum, sa revenim la intrebarile tampite ale “reporterilor”…
Sprijina Rusia Iranul in atacarea bazelor militare americane din regiune? Iarasi, indubitabil caci e imperativ, da!
Poate face ceva Washingtonul sa impiedice acest sprijin, fara a intra in conflict direct, cinetic, cu Rusia pastrand totodata acelasi curs al actiunilor militare? Si aici raspunsul e simplu, nu!
Pe drumul conflictului militar SUA a ajuns intr-un impas pe care nu are cum sa il depaseasca daca nu ia o serie de decizii majore.
Apropierea alegerilor “mid-term” face ca problema iraniana sa devina si mai acuta pentru ca efectul prelungirii “confictului de weekend” declansat de administratia Trump in februarie incepe sa se faca simtit si in SUA.
Initiat pe baza unor considerente de “securitate nationala" (discutabil), conflictul cu Iranul devine tot mai mult o expresie a politicii interne a SUA; la baza deciziilor stau tot mai mult decizii luate in functie de consecintele de imagine in electoratul american.
In State incep sa se intoarca sicrie in loc de militari iar asta este inacceptabil pentru campanie; spre deosebire de Europa, SUA este extrem de sensibila la asa ceva si deja numarul se pare ca este in crestere, depasind suta.
Conflictul din Ucraina este acum indisolubil legat de conflictul din Orientul Mijlociu. Dincolo de aspectele militare, consecintele celor doua se impletesc (ah, urasc cuvantul asta) si pe plan economic la nivel global.
Destinderea iraniano-saudita este anulata, ceea ce dezleaga mainile iemenitilor din Ansarallah (Huthi) pentru lovituri impotriva Arabiei Saudite; atacurile “false flag” (cel mai probabil din partea Israelului) asupra Kuweitului, Irakului si Egiptului adauga si ele gaz peste focul ce mocneste in regiune.
Pe masura ce sursa de petrol si gaz din regiunea GCC se diminueaza, locul este ocupat de Rusia si Iran.
Pretul pe care tarile aflate la capatul celalalt al tevilor vor fi nevoite sa il plateasca va creste atat la propriu cat si la figurat.
Cu toata reorientarea spre Rusia si Iran, cantitatea disponibila va fi mai redusa, ceea ce va face ca in distributia de resurse sa isi faca loc si criteriul politic, al relatiei cu “beneficiarul”.
Culmea este ca nu “distribuitorul” impune asta ci “consumatorul”, ceea ce va forta Vestul Colectiv sa ia o serie de decizii extrem de greu de inghitit.
La temelia acestor decizii stau insa raspunsuri la intrebari fundamentale, asupra carora nu numai Washingtonul trebuie sa reflecteze ci si micii jucatori:
“Ce rol vom juca in Lumea Multipolara?”
“De care parte suntem?”
